În poveste, ceea ce pare să conteze în viaţa prezentă este faptul că dragonii au fost îmblînziţi şi că acum sînt fiinţe domestice. Şi că, indiferent de ce s-ar întîmpla, aceasta este condiţia la care trebuie să se întoarcă. Ce-i drept, e cel mai bine pentru oameni, ca ei să trăiască în pace şi armonie cu dragonii care, conform croitoraşului cel sensibil, sînt şi ei fiinţe sensibile care îşi doresc pacea.
“Viaţa este bună şi trebuie să rămînă aşa” pare să fie un motto din spatele poveştii. Forţele instinctelor trebuie domesticite complet şi aduse pe lîngă casa omului. Şi aşa este bine să afle lucrurile copiii mai mici, pînă la o vîrstă.
Povestea lor, a dragonilor este supusă poveştii de familie a oamenilor şi, practic, dragonii nu au alt destin. Nu mai ridică nici o problemă reală, cu excepţia situaţiei în care devin instrumente de distrugere în mîna altor oameni. Ei se transformă într-un fel de buzdugane urieşe mînuite în lupta dintre oameni.
Iar aici, ceea ce este de povestit celor mici reprezintă o singură diferenţă care face povestea să meargă mai departe: diferenţa dintre ură/furie şi dragoste. Drago, Omul Rău (nume care aduce foarte mult cu Draco – Dracul), spune că şi-a văzut satul şi familia arzînd din cauza dragonilor; de-atunci şi-a jurat să-i stăpînească. Avem o primă formă de stăpînire, aceea prin dominare. Hiccup/Sughiţ descoperă o formă de a se împrieteni cu dragonii şi de a-i iubi. La el întîlni o altă formă de stăpînire, prin iubire. Care este mai bună? Normal, normal…
Ei, ce spun eu că este bine să afle copiii este cum a ajuns Omul Rău rău: el a suferit enorm şi nu s-a putut apăra. Şi din frica de a nu mai suferi din nou şi-a dezvoltat tot sistemul de ură şi dominare. În prima parte a filmului, cine subjuga toţi dragonii mici şi îi determina să-i atace pe oameni? Un super-dragon dominator. Era el bun? Era el rău? Era şi el la bază o fiinţă paşnică sau avea în sînge dominarea incurabilă prin teroare? Dacă era şi el bun (în esenţă) cine îl “înrăise”? Sau cumva erau pe lume două feluri de dragoni? Greu de spus. Ceea ce contează este că satul natal al lui Drago fusese atacat de dragoni, care uciseseră pe toată lumea. Oare din ce impuls, dragonii cei buni şi iubitori de pace făcuseră o asemenea cruzime? “Fuseseră atacaţi de oameni mai întîi!” aud o voce prin ultimele rînduri. Ei şi? Oamenii aveau dreptate să se teamă de dragoni? Sau comuniunea cu natura şi cu fiinţele (care simbolizează puterea instinctului), trebuie să învingă sălbăticia şi cruzimea cu preţul ignorării pericolelor reale?
Dragonul Primordial are o natură dublă: şi bun şi rău, în acelaşi timp; iar asta se vede în confruntarea dintre dragonii uriaşi: cel bun are un contra-candidat rău pe măsură. Dar de unde apare ce rău? Din adîncuri. Ei se confruntă şi, în paralel se luptă şi oamenii.
Această natură duală a dragonilor şi-a pus amprenta în oameni. Sau invers? Natura duală a oamenilor şi-a pus amprenta asupra dragonilor?
Indiferent cum stau lucrurile, copiii noştri mici, care acum văd că, în esenţă, dragonii sînt buni, vor creşte mari şi vor vedea prin experienţa lor această natură duală la lucru. Şi atunci dragonul cel urît se va ridica din nou din mare. Pînă atunci, satul lor trebuie să rămînă în siguranţă, păzit de conducătorul cel tînăr şi viteaz. Asta pînă cînd un Drago se va ridica chiar în mijlocul lor…
O altă observaţie: în toată povestea, tandemul om-dragon este de nespart. La început, dragonul are nevoie să fie îmblînzit, dar după aceea manifestă supunere totală. Ceea ce-l face să poată fi un simbol a ceva pe măsură de puternic din natura umană: instinctele. De aceea se spune că pentru a îmblînzi animale este nevoie să-şi cunoşti propria natură mai întîi. Călăreţul pe dragon este un simbol puternic şi foarte grăitor (din multe mituri) pentru omul care şi-a luat în stăpînire natura sa cea mai sălbatică.
Oricum stau lucrurile, oamenii se confruntă cu dragonii (forţe naturale mai mari decît ei), iar ceea ce îi împarte în două tabere sînt rezultatele acestor confruntări. Hiccup/Sughiţ găseşte un dragon pe măsura puterii lui şi îl îmblînzeşte (adică îl înfrînge), Drago şi satul lui nu au acest noroc şi sînt prăjiţi. În ambele situaţii, dragonii pornesc de pe poziţii adverse omului. Unii apucă să gestioneze atacul, alţii sînt copleşiţi de puterea invadatoare. Apoi, dacă dragonii “buni” nu erau la un moment dat îmblînziţi, mai ajungeau ei buni? Şi aici apare o întrebare potrivită din punct de vedere psihologic: în noi înşine, ceea ce este natural este bun aşa cum este? Sau are nevoie de o “îmblînzire” mai întîi? Povestea pare să spună ceva de genul: “Natura este bună, dar transformată, iar omul are nevoie să o înţeleagă şi să-i respecte anumite ritmuri dacă vrea să o folosească în vreun fel”. În plus, confruntarea trebuie să se facă cu măsură.
Dacă ceea ce este natural copleşeşte “cetatea conştiinţei”, atunci puterea de gestionare a Eului este depăşită, iar invazia de “natural” este trăită ca traumă. În această situaţie, natura are şanse foarte puţine să fie privită ca potenţial bună. Astfel devine legitim pentru omul care este invadat de “natural” (Drago) să-şi dorească un control morbid, total asupra naturii. Este acolo o violenţă în relaţia cu natura (în poveste, cu dragonii) care legitimează această întunecime. Iar asta este ceea ce povestea nu ne spune, iar spectatorii (cei mici) rămîn cu impresia că Drago era întunecat pe de-a-ntregul. Natura este bună în esenţă, prezentată ca “naturală”, numai că omul e rău. Oare?
Paul Moroşanu 