Matrix. Autonomia inconştientului.

“De-a lungul istoriei, omenirea a fost dependentă de maşini pentru a supravieţui. Soarta, se pare, nu există fără un simţ al ironiei.” Morpheus

 

Unealta prinde viaţă şi se dezvoltă mai presus de creatorul ei. Mai complexă, mai raţională, mai calculată şi, în special, mai puternică. Iar cu puterea asta ce face? Îşi exercită dominarea asupra creatorului. Este parazitul de care gazda nu-şi dă seama şi care creşte din aceasta şi ajunge să o conducă unde are nevoie. Iar gazda, complet inconştientă, ca o vită fără minte, ajunge un fel de zombie. Numai că parazitul nu dă voie gazdei să-şi dea obştescul sfîrşit. Nu, pentru că are nevoie de ea. Dar nici să se dezvolte deplin nu poate lăsa. O ţine la limita subzistenţei, cît să se poată tîrîi pe picioare, ca să aibă de unde să sugă viaţă. Cam aşa arată unul din cele mai profunde coşmaruri ale omenirii… Şi nu este ceva nemaiîntîlnit. Este colea, peste tot în lumea animală.

În Matrix, maşina a crescut din omenire şi s-a dezvoltat pînă la autonomia deplină. Iar cu această autonomie nu avea libertate ci era intrinsec legată de creatorul ei. Doar în relaţie cu acesta avea sens. Numai că relaţia lor a fost una de dominare totală de la bun început.

De cînd şi-ar fi putut da seama cineva de această dezvoltare a lucrurilor? De la început, de la folosirea băţului? În continuare, de-a lungul evoluţiei, tot ce a fost instrument mecanic ajutător al lucrului sau al distrugerii s-a constituit drept tehnologia vremii, de la sapă pînă la bomba atomică. Dar el a fost însufleţit de om. Pînă cînd şi-a revendicat propriul suflet. Din sufletul inconştient al omului.

Tehnologia a progresat fără limită deoarece a fost propulsată de un instinct orb, complet inconştient, la nivel de colectiv: nevoia de confort. Pe lîngă acesta, mai este unul, tot pe acolo ca importanţă: instinctul agresiv, trăirea puterii în raport cu ceva din afară; toate armele au crescut în complexitate şi tehnologia militară a fost pionieră în dezvoltare. În final, cele două şi-au dat mîna pentru crearea tehnologiei supreme: instrumente pentru confort şi putere.  Omul şi-a extins puterea prin instrumente-sclavi şi s-a lăsat dominat fără discernămînt de această fantasmă oarbă. De fapt, lucrurile au stat invers, de la bun început, chiar de dinainte de a se naşte Maşina. Omul a fost dominat de puterea asta şi n-a avut nici o şansă să-i reziste. L-a luat ca din oală, ca pe un dependent de alcool, care “alege liber” să bea. Tot atît de puţine şanse a avut omenirea de acum să se delimiteze de această fantasmă morbidă: puterea prin instrumente.

Dezvoltarea economică şi tehnica de luptă s-au sprijinit permanent pe tehnologie: cine are tehnologia cea mai dezvoltată este mai dezvoltat decît celălalt şi îl poate domina/cuceri.

Blindat în spatele tehnologiei din ce în ce mai complexe, azi omul îl poate ataca cu drone pe duşman, în timp ce se joacă în faţa ecranului cu un simulator de zbor; apoi în faţa altui ecran se uită la filme şi mănîncă îngheţată şi chipsuri. Trăieşte putere, apoi confort.

Paradoxal, cu cît se dezvoltă, tehnologia se impune tot mai mult ca interfaţă de explorare între om şi realitate, iar omul explorează natura din ce în ce mai mijlocit. Azi nimeni nu poate să renunţe la telefonul mobil, la GPS, la maşină. Vorba vine, am putea cu toţii, dar nimeni nu vrea să renunţe la confort; ar fi o cerere de un ridicol absurd. Iar confortul are nevoie să crească. “De ce să mai mergi pînă la magazin? Comandă acum on-line şi curierul ţi-l aduce la uşă!” Toată lumea va apela la acest nou serviciu. Iar noile dezvoltări vor urma numai această direcţie: mai mult confort.

Legile lui Moore.

Economistul Moore a remarcat următoarea lege, care încă este valabilă: numărul de componente de pe un microprocesor se dublează la fiecare aproximativ doi ani. În acelaşi ritm se dezvoltă şi complexitatea limbajelor de programare. Iar această dezvoltare nu este încetinită de nimic, nici de crize economice, nici de războaie, nici de epidemii.

Dacă privim din cealaltă parte a perspectivei, tehnologia încearcă să se nască treptat, din oameni. Din ce în ce mai complexă, prin încercare şi eroare. De aici şi pînă la complexitatea supremă nu mai este decît un salt de imaginaţie: Inteligenţa Artificială este azi în fază embrionară, dar îşi continuă neabătut drumul spre marea ei naştere.

Marea dilemă în discuţie este dacă are premisele să devină autonomă.

Azi nu avem un răspuns clar, dar putem specula. De fapt, mai mult decît speculaţie, ne putem uita la spaime. Iar în Matrix, acestea sînt ilustrate în detaliu.

Tehnologia este reflectarea inconştientului omenesc colectiv, iar cea mai puternică trăsătură a acestuia, reflectată în civilizaţia actuală este confortul; în raport cu confortul se dezvoltă galopant tehnologia. Mai rapid, mai puternic, mai mult, tot mai multă tehnologie pentru confort. Acest confort este profund inconştient şi, în măsura acestei inconştienţe, a căpătat o autonomie largă. Adică, acolo, din inconştient, face cam ce vrea; îi conduce pe oameni încotro vrea, fără ca oamenii să se poată “feri” cumva (sună ridicol, nu?). Doar la nivel individual poate fi provocat confortul; există oameni care refuză intenţionat la confort în favoarea dezvoltării personale. Dar la nivel colectiv există suficientă tensiune în favoarea creşterii permanente a confortului. Care tensiune nu este echilibrată de conştiinţă. Adică, la nivel global, noi nu sîntem (suficient de) conştienţi că, de fapt, confortul ne mînă civilizaţia. De ce mai mult? De ce mai rapid? De ce “mai”? De ce consum? Pentru că nevoia inconştientă de confort, luat de-a gata.

Din totdeauna, confortul sporit a însemnat mai multă energie consumată, mai mult efort şi mai multă putere. Era rezervat poziţiilor înalte din clan. Oamenii puternici aveau la serviciul lor “tehnologia” servirii din partea sclavilor. Azi, cu ajutorul tehnologiei accesibile, fiecare din noi are acces la această putere. Cu orice avans tehnologic pe care îl achiziţionăm ne simţim mai puternici. Ai văzut ce televizor mi-am luat? Mă vezi pe stradă în maşina ultimul tip? Cu diferenţele specifice, accesul la tehnologie face şi în ziua de azi diferenţa de putere între oameni. Mai puternic decît tine, decît restul. Şi mai puternic decît ieri, decît anul trecut. Evoluţie!

A cui? A omului? …Mai curînd a tehnologiei. Pe măsură ce simţul puterii şi al confortului se toceşte la om, acesta cere tehnologie nouă, mai avansată, care să dea un impuls nou de putere, senzaţii noi. Tehnologia veche nu mai satisface, deşi ieri mi-a dat o senzaţie de putere deosebită. Iar avansul presupune creşterea în complexitate şi, în oglindă, o instruire. Adică avansul tehnologiei atrage complexitatea instruirii şi nu invers. Tehnologia atrage, în naşterea ei, şi instruirea. Adică astăzi oamenii trebuie să se adapteze tehnologiei în aceeaşi măsură în care tehnologia s-a adaptat, pînă la acest punct, nevoilor lor.

Dar tensiunea psihică exercitată din inconştientul profund o împinge la o externalizare tot mai grandioasă, la o scară tot mai mare. Confortul cel mare presupune tehnologia cea mare. Pînă la trăirea puterii absolute. Pînă de curînd, oamenii încă se mai temeau de puterea lui Dumnezeu de a distruge lumea. Azi, aceasta a căzut în derizoriu, după dezvoltarea tehnologiei de distrugere în masă. Fără să fie conştienţi de impulsurile de confort şi putere, oamenii au dezvoltat tehnologia ca să le servească. Adică tehnologia este doar instrumentul orb al acestor două instincte fundamentale şi relativ/complet autonome din inconştientul nostru colectiv.

La nivel de istorie, aceste două instincte au rămas constantele neperturbate. Nimeni nu a fost de acord să le pună fundamental la îndoială. Sau mă rog, cei puţini care le-au pus, au fost măturaţi repede de tăvălugul “civilizaţiei”. Iar în epoca actuală tehnologia a permis dezvoltarea lor supremă.

În continuare, dezvoltarea autonomă a tehnologiei poate fi urmărită ca ilustrare a autonomiei inconştiente a cuplului de instincte putere-confort. Cu cît mai oarbe instinctele inconştiente, cu atît mai mult va tinde tehnologia către o formă supremă de autonomie, care să ilustreze celălalt pol, cel inconştient. Iar Inteligenţa Artificială se potriveşte perfect în descriere.

Să revenim la Matrix. De ce Inteligenţa Artificială este adversă omului? Deoarece omul ajunge să fie încălecat de propria umbră, de propriul inconştient. În aşa-zisa dezvoltare, omul a fost dependent de tehnologie. Acum, în oglindă, Inteligenţa Artificială ajunge printr-o metaforă excepţională să depindă, în mod ironic, de oameni: îi creşte pentru a se alimenta cu energie.

Astfel, relaţia cu instinctele are o evoluţie în etape: dacă într-o primă fază ne lăsăm încălecaţi de un instinct şi îl urmăm orbeşte, amplificîndu-i puterea fără rezerve, într-o a doua fază vom ajunge să fim posedaţi inevitabil de acel instinct. Vorba vine, că şi în prima etapă, atunci cînd ne bucuram de el, tot instinctul ne poseda, numai că în faza a doua, ne posedă din umbră. Adică, într-o formă foarte neplăcută conştiinţei. Aceasta este etapa omului-zombie, care se tîrîie pe faţa pămîntului, cu o conştiinţă de sine redusă, dar mînat exclusiv de instinct.

Aceasta este povestea oricărui instinct exacerbat. De la sex, agresiune, putere, la pofte nestăvilite. Cel care le trăieşte puterea lor în sine fără reţinere, care se lasă în puterea lor totală, ajunge să nu se mai poată descotorosi de ele şi ajunge o umbră a lor. În raport cu acestea, omul doar pare că are putere, în special în prima etapă, cînd acestea animă acţiunile cu forţă. Dar dacă nu se delimitează de acestea, dacă nu-şi construieşte un Eu psihic cu putere de decizie, în etapa a doua decade.

La nivel global, tehnologia are toate şansele să ne posede. Bine, deja o face, dar încă nu este complet autonomă. Iar cînd va dobîndi această autonomie, va observa că nu poate trăi fără oameni. Fireşte, tehnologia autonomă nu îşi găseşte vreun rost sieşi. Asemenea creatorilor ei…

În etapa posedării, omul are şansa să-şi dea seama ce se întîmplă. Să-şi dea seama ce reprezintă de fapt tehnologia şi cum a fost autonomă de la bun început, de cînd reprezenta o formă inconştientă de viaţă. De ce a avut putere mai mare decît conştiinţa şi ce şanse au avut conştiinţa şi civilizaţia în faţa inconştientului colectiv. Adică nu prea au avut, căci inconştientul a fost prea mare şi prea puternic. Nimic nu pare să-i poată sta împotrivă; cel puţin aşa deducem din evoluţia actuală tehnologiei. Astăzi trăim doar iluzia că stăpînim tehnologia. Trăim exact ca persoanele dependente: cu senzaţia că stăpînim alcoolul, tutunul, drogurile; cu senzaţia că o putem lepăda oricînd, dar nu încă. În realitate, ea a ajuns să ne posede, din ce în ce mai mult. De acolo, din spate, din inconştientul profund, prin intermediul binomului de instincte oarbe putere-confort.

Abia cînd Inteligenţa Artificială preia totul se poate naşte dialogul. Abia atunci Neo poate sta faţă în faţă şi poate începe o negociere reală, de pe poziţii de egalitate. Semnificativă pentru poziţia nouă a conştiinţei este soluţia găsită; în confruntarea lui Neo cu IA, un singur răspuns este valabil: “Pace”. Nimeni nu învinge. Nici nu are cum.

Advertisements
Posted in Chestii grele, Psihologia filmului | Tagged , , , , , , , , , , | 2 Comments

Evoluția de acum. Creier și Natură.

Omul dă semne de emancipare din ce în ce mai accentuată faţă de Natură. Însă partea din om care cere cel mai acut această desprindere este latura responsabilă pentru gîndirea ştiinţifică. Este zona cu cea mai evoluată şi mai înalt organizată materie organică din natură: Creierul uman. Îl vom alege în continuare drept simbol central pentru exprimarea ideii.

De la Creier vine nevoia cea mai recentă de evoluţie: evoluţia culturală. Recent am aflat că evoluţia culturală a depăşit-o pe cea naturală[1]. În mod real, Creierul s-a trezit la capacităţi nebănuite, a inventat instrumente şi s-a apucat să-şi modifice suportul natural. Şi urmează să o facă în mod accelerat; a ajuns repede la concluzia că corpul său nu ţine pasul cu evoluţia pe care şi-o doreşte; că nu este (încă) adaptat la consumul de chipsuri sărate, de zahăr şi de ecrane strălucitoare.

De ce s-ar limita? De ce ar trăi cu frustrarea? Mai bine învaţă să schimbe corpul, ca să nu se mai îmbolnăvească de la dezechilibre. Doar corpul vechi, dezvoltat de Natură în milioane de ani este supus dezechilibrelor. Corpul Nou, va avea asigurate toate dotările de siguranţă: va putea mînca orice, oricînd, fără să se îmbolnăvească. Nu va conta dacă se hrăneşte doar cu chips-uri şi cu îngheţată; Ştiinţa va descoperi o “invenţie”, o modificare genetică, ceva, pentru a face acest lucru suficient de lipsit de pericol vital; în prezent este boală curată, dar Ştiinţa va avea grijă de asta. Creierul va putea să stea permanent cu ochii în ecran, conectat la RV (realitate virtuală), fără ca asta să-i afecteze puterile ochilor; şi dacă se va întîmpla asta, va înlocui ochiul natural cu unul bionic, mult mai performat sau va sări analizatorul periferic şi va face un implant direct pe creier ca să înlocuiască ochiul “natural” şi să-şi păstreze neîntrerupt contactul cu RV. Va putea să stea pe canapea cu telecomanda în mînă la nesfîrşit, fără ca corpul să se îngraşe; ba mai mult: Ştiinţa va inventa acea modificare genetică care va da tonusul muscular necesar fără nici un efort! Fără nici o frustrare! Fără nici o suferinţă! Ţinta supremă: plăcere continuă, cu eliminarea bolii şi a suferinţei.

Apoi, oricît de raţională ar fi Ştiinţa, trebuie să remarc faptul că Creierul o pune la lucru pentru scopuri foarte… iraţionale. Nu spun “nelegitime” sau “rele”, ci doar “iraţionale”. De exemplu, este de dorit să trăim mai mult, dar impulsul acesta este fundamental iraţional. Putem inventa raţionamente pentru explicarea lui, dar justificarea lui definitivă este în Viaţă şi în Sursa Vieţii. Acesta este impulsul orb, dorinţa de a trăi, instinctul care ne mînă şi aici se opreşte explicaţia. Dar medicina este o ştiinţă raţională şi ea este pusă în slujba impulsului de viaţă, a dorinţei de a trăi mai mult şi în confort prelungit, care este iraţională.

Adică Ştiinţa operează raţional, dar aplicaţiile ei tehnologice sînt orientate în scopuri iraţionale. Cele mai multe aplicaţii practice ale ştiinţei au această finalitate; dacă luăm doar cîteva domenii la îndemînă (militar, medicină, casnic, agricultură, explorare spaţială), fiecare dintre acestea îşi are rădăcina într-un impuls uman iraţional.

De aceea, în discuţia de faţă, şi Creierul îşi pune speranţele (oarbe) în instrumentul Ştiinţei pentru manipularea limitelor sale. Cu o latură a sa lucrează asupra celeilalte. Cu raţiunea urmăreşte să-şi îndeplinească visul iraţional orb. Cu mîna dreaptă încearcă să-şi construiască o supra-mînă stîngă… Cine credeţi că are putere mai mare dintre cele două?

Pînă unde? Pînă la capătul evoluției… Pînă la desprinderea completă de Natura limitatoare. Pînă la eliminarea ultimei picături de suferinţă din experienţă. Pînă la modificarea completă a corpului, astfel încît să satisfacă cele mai oarbe pretenţii ale Creierului.

Cu toate acestea, studii lungi şi aprofundate, arată că în natură Creierul îşi reface nişte capacităţi pe care altfel (în viaţa urbană) nu le poate reface. Dar dacă creierul se “recircuitează” în natură, se “reconecteaza”, înseamnă asta că își pierde din calități / se “deconectează” în măsura în care își urmează “chemarea” la evoluție, în urbanitate? Dar dacă simte o chemare atît de puternică de a dezvolta instrumente (urbanitatea) înseamnă asta şi că poate dezvolta autonomie deplina față de Natură?

Sau sînt cele două atît de profund interconectate încît emanciparea Creierului față de Natură duce la izolarea și auto-distrugerea lui? Dacă da, atunci autonomia deplină a Creierului este o tendință tot naturală?

Dacă este o tendință naturală, emanciparea lui trebuie să se producă prin opoziție cu Natura? Dacă opoziția față de natură înseamnă moarte, înseamnă asta că Natura a strecurat în structura autonomiei Creierului o tendință autodistructivă?

Dacă opoziția Creierului față de Natură nu înseamnă moarte, poate supraviețui Creierul complet în afara Naturii după ce obţine autonomia? Dacă da, atunci înseamnă că Natura a avut în sine de la bun început tendința de desprindere de Sine. Dar, apoi, Creierul desprins de Natură poate da naștere la o altă Natură? Această a doua natură poate fi considerată vie? La fel de Vie ca Prima Natură? Dacă nu, ar trebui considerată artificială? O lume astfel artificială poate obține vreun contact cu Sursa Vieții? De exemplu, lumea maşinilor din Matrix ar putea fi considerată vie?

Sau: emanciparea Creierului față de Natură se poate face și într-o manieră organică? Maniera organică de diferențiere se poate face fără opoziție și conflict?

Vechii mistici care vorbeau despre conectarea lor cu natura la nivel subtil și despre declanșarea puterilor minții realizaseră potențialul suprem al Creierului? Există acest potenţial de individualizare a “Creierului” şi în afara emancipării prin Ştiinţă?

În realizarea potențialului superior, Creierul are nevoie de opoziție totală față de Natură sau de integrare a acesteia? La cum arată lucrurile acum, orice pas în înainte pe care-l face Tehnologia reprezintă un act de opoziție al Creierului față de Natură şi reprezintă cîte un grad în plus de distrugere a acesteia. Este Natura un părinte atît de primitiv şi de abuziv încît să sădească în Creier o dorință atît de aprigă de emancipare prin răzbunare-canibalizare a părintelui?

Pe de o parte, această tendinţă şi-ar putea găsi o susţinere în dinamica arhetipală: pentru a se desprinde de mamă, principiul masculin (băiatul) trebuie să exercite o agresiune suficient de puternică împotriva acesteia. În mituri, această agresiune este adesea îndreptată asupra unei mame teribile (dragonul), iar eroul are nevoie s-o ucidă pentru a putea supravieţui.

Pe de altă parte, dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este da, atunci Creierul poate împărtăși şi soarta copiilor abuzați, veșnic imaturi, blocați în traumă. Aceștia, dorindu-și desprinderea cu orice preț de părintele abuzator, dezvoltă o forță compensatoare uriașă şi, în cele din urmă ajung să evadeze din relaţia abuzatoare; aceasta este motorul evoluției lor ulterioare. Numai că, profund în inconștient, acest motor se bazează pe două emoții: frică și ură. Frica de a nu se întoarce la sînul părintelui abuzator și ura față de tot ce s-a întîmplat. Iar dacă aceste două emoții devin motorul diferențierii, ele ajung să codifice și autonomia care rezultă după diferențiere. Adică, după ce se va fi emancipat și diferențiat, copilul va rămîne cu aceste emoții în el însuși. Iar de acolo îi vor da coloratura vieții celei noi. Iar cînd diferențierea și autonomizarea se vor fi încheiat cu succes, va rămîne cu sine însuși; sentimentele modelatoare ale evoluției își vor continua acțiunea în relație cu singurul obiect psihic rămas: propria persoană.

Calea Tehnologiei pare să fie calea individualizării-prin-distrugere față de Natură. După ce realizează și desăvîrșește autonomia, această cale urmează să condamne Creierul la autodistrugere?

Sau, dacă raţionamentul de mai sus este greşit, unde poate fi recuperată Ştiinţa/Tehnologia, prin ce alt impuls iraţional al Creierului?

 

[1] Revista National Geographic, nr.168, aprilie 2017, p.26 sau  https://www.natgeo.ro/revista/avanpremiere/23526-avanpremiera-aprilie

Posted in Chestii grele | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Schiţe de inconştient colectiv românesc. Reprezentarea autorității.

Țara bătăii de joc.

Modelul trăit extensiv de către români este acela că autoritatea își bate mereu joc de supuși. Supușii se simt mereu batjocoriți, pînă cînd ajung sa trăiască așa normalitatea. La bază, aceasta este psihologia abuzului.

Dacă nu ne batjocorește Vodă, ceva lipsește. Dacă o face, ne confirmă existența și normalitatea (căci așa ne-am obișnuit), iar noi vom confirma în continuare modelul și îl vom reconfirma în poziția de autoritate. În termeni actuali, vom vota în continuare pe acel lider care ne confirmă modelul psihic inconștient de batjocură.

În psihoterapie, acesta este modelul de funcționare al persoanelor abuzate pe termen lung, indiferent de natura abuzului. Dacă se perpetuează suficient de lung timp, și dacă “beneficiază” la instalare de o perioadă din copilărie, abuzul ajunge să facă parte din identitate, iar persoana ajunge la maturitate cu structură de abuzat-abuzator. Iar această identitate, care va rămîne inconștientă, îi va dicta normalitatea în relațiile cu autoritatea, oriunde o va intîlni mai departe în viață. Adică, din punct de vedere emoțional, va tinde să se raporteze, a priori, așa cum a fost obișnuit; aceasta este o particularitate a psihicului uman, în general: obișnuinţele emoționale primare (pozitive sau negative) trec în inconștient și de acolo dictează raportările emoționale din viața curentă.

Majoritatea românească a trăit în batjocura stapînirii timp de sute de ani, pînă nu demult: nu mai mult de trei generații în urmă. Noi sîntem urmașii de primă mînă ai celor care, în majoritate, au fost stapîniţi cu batjocură și tratați ca oameni de mîna a doua. Majoritatea adulților din generația mea și-a întîlnit bunicii și a apucat să relaționeze cu ei.

La celălalt capăt, autoritatea, oricum s-a constituit ea, a intrat în același model, numai că s-a identificat cu cealaltă jumătate: abuzatorul care trebuie să trateze pe cei stapiniti cu dispreț și batjocură.

Aceste două atitudini s-au transmis și s-au consolidat din generație în generație pînă azi, nemodificate și ele reprezintă (încă) baza modelului nostru social inconștient, din mai multe motive:

  • a trecut prea puțin timp. Bunicii noștri încă munceau pe moșia boierului sau a chiaburului. Ei nu munceau ușor; nu exista autoritate care să le protejeze drepturile și nici nu-și formaseră o conștiință colectivă a apărării acestora acestora să și le apere ei înșiși;
  • pentru faptul ca a trecut prea puțin timp de la încetarea de facto a exercitării modelului abuziv, românii încă luptă pentru “punerea la adăpost.” Aceasta este prima reacție firească a oricărei ființe care scapă dintr-o condiție de abuz: să se adăpostească pentru a-și putea reface resursele. De parcă, în cei peste 25 de ani petrecuți în libertate, am căutat să ne bucurăm cît mai mult de absența vreunei forme de abuz și să respirăm aerul acestei situații. Reținem: absența abuzului, nu progresul. O persoană abuzată constant nu poate gîndi și simți în alți termeni imediat ce încetează condiția de abuz; ba chiar o perioadă îndelungată după aceea va trăi după acest model, dacă nu pentru tot restul vieții, din păcate. “Prea puțin timp” poate părea o exagerare, dar consider că la nivel istoric, din punct de vedere al procesului emoțional colectiv, este prea puțin, cînd instaurarea și/sau vindecarea unui astfel de proces ține generații;
  • nu s-a făcut demersul de “exorcizare” a demonului de bază, care este modelul;
  • nu s-a făcut o re-investire a modelului autorității, pentru a schimba modelul vechi. Ce-i drept, avem și cîteva “bucățele” de model adecvat: cei cîțiva voievozi care s-au purtat relativ frumos cu oamenii de jos, dar sînt perioade scurte, și vestigii din feudalism. Nici o investire modernă cu “drepturile omului”.

România s-a născut recent și n-a apucat să crească. S-a născut din părinți abuzați, care n-au văzut alt model de autoritate pînă să-și nască copiii. Clasele sociale n-au apucat să se așeze pe alte coordonate decît cele din momentul nașterii identității inițiale. Din punct de vedere al reprezentărilor claselor sociale în inconștientul colectiv, noi încă sîntem în feudalism; trăim în plin feudalism.

Fie am fost stăpîniți cu batjocură sute de ani, fie autoritățile lăsate de stapinitori au făcut-o în locul lor sau în prelungirea lor după cum au învățat. Boierul avea un model învățat de a-și disprețui iobagii; în relația boier-iobag nu s-a născut niciodată unitatea de tipul “noi românii împotriva stăpinirii străine”. Boierul român a avut o alianță stabilă de foarte lungă durată cu stapînitorul străin întocmai pentru păstrarea privilegiilor asupra celorlalţi români (asta cînd stăpînitorul nu-şi aducea, din import, propriii boieri/voievozi). Marile trădări (ale lui Brîncoveanu, Ţepeş) s-au petrecut tocmai în virtutea acestui model şi a lipsei de “românism” din partea autorităţilor locale. Din acest punct de vedere, autoritatea a fost “nevoită”, prin majoritatea reprezentanţilor ei, să pactizeze cu abuzatorul străin şi să-şi asuprească naţia.

Mai  tîrziu, în războiul de independență cum credeți ca stăteau lucrurile? Ofițerii se amestecau deja camaradereşte cu de-alde Peneş Curcanul? Nu, era o distanță de clasă intre cei doi, pe lîngă cea de grad. Care venea la pachet şi cu ceva dispreț.

De aceea, în mod paradoxal, dar explicabil, intelectualii generației distruse de comuniști nu erau priviți cu mare simpatie de către popor; în ochii “oamenilor muncii”, intelactualii îşi dobîndiseră educaţia în virtutea statutului de boier. Scena din închisoarea comunistă capătă sens: este normal că gardianul (fiu de țăran omorît în bătaie din porunca boierului) îl omoară în bătaie pe intelectualul fin, fiu al boierului, școlit la Viena pe banii munciți cu trudă de părinții gardianului.

Comunismul a inversat schema: Care ați fost cei asupriți? Voi! Doriți răzbunare, nu-i așa? dar păstrat paradigma neschimbată și în urma aplicării experimentului social, modelul inconștient a rămas neclintit: a rezultat, în virtutea lui, o clasă conducătoare, cu pretenții de boieri (nomenclatura) și o clasă foarte largă, aproape fără nuanțe, de conduși (oamenii muncii).

Astăzi, modelul conduce nestinjenit aceeași raportare socială. Să nu ne imbatam cu apă chioară: clasa de politicienti hoți dovediți și de criminali (apud. corupția ucide) din zilele noastre este menținută acolo de o majoritate de populație simplă care este  oarbă la alternative. Iar alternativa nu există pentru ei deoarece așa este modelul înfierat în inconștientul colectiv; din ordinea lumii fac parte doar două clase de oameni: boieri şi restul. Cu cît mai intensă și mai îndelungată emoția care a imprimat această imagine, cu atît mai adînc trebuie săpat și cu atît mai greu este de modificat.

Deunăzi, o mie de oameni au fost batjocoriți pe față de un mai-mare în statul român: al doilea om în stat a venit cu mașina pe poarta din dos și, peste rînd, și-a făcut aceleași acte pentru care fiecare din ei stătea la coadă. O mie de oameni la coadă!!! Un reporter i-a întrebat în gura mare pe oamenii de la coadă ce părere au. Ați văzut ce au zis, nu? Exact! NIMIC!!! Pentru ei era NORMAL. Acesta este normalul pentru o majoritate (încă) largă  dintre români: Vodă are privilegii peste mulțime. Normalul democratic nu există și nu se poate instala în reprezentările colective din cauza modelului profund care nu poate fi detronat facil, prin simpla expunere la modelul nou. Iar asta se intîmplă deoarece vorbim despre emoții; și nu despre orice fel de emoții, ci unele foarte particulare: intense și profund inconștiente. Degeaba află oamenii cum este democrația prin alte țări. Atunci cînd vor să o aplice prin ei înșiși, pur și simplu nu pot, nu le iese. Este ca o etichetă aplicată pe o sticla udă, pica repede.

Aceasta este o reprezentare colectivă inconștientă. Are o bază emoțională asemănătoare (dacă nu identică) legată de un model social clar definit (raportarea la autoritate) răspîndită la un procent semnificativ de populație (majoritatea).

Pentru ca acest proces să cunoască o schimbare, este nevoie de etape terapeutice, indispensabile vindecării.

Mecanismul de transmitere.

Psihologia inconștientului a descoperit și probat prin practică straturi diferite ale “depozitelor” structurilor emoționale.

Primul dintre acestea a fost adus în conștiința publică de S. Freud. La următoarele au muncit alții, la fel de mult, dar mai puțin cunoscuți (încă). Pentru inconștientul colectiv, a pus bazele C.G.Jung, pentru care a observat unele principii de funcționare. Pentru explorarea mai detaliată a inconștientului familial meritul îi aparține lui L. Szondi; pentru principii de funcționare a acestuia, a explorat cu succes orientarea terapiilor sistemice (ex: constelațiile familiale).

Ei bine, toate aceste “straturi” funcționează după unele principii fundamentale. De exemplu, transmiterea emoțiilor. Pentru ca acestea să fie transmise mai departe, intre două generații diferite, adică de la părinte la copil, nu este nevoie de o anume cultură și civilizație. Și nici măcar de limbaj. Rețineți acest lucru: nici măcar de limbaj verbal. Sînt suficiente gesturi, mimică, strigăte şi multă, multă repetiţie.

Emoţiile se codifică în psihicul uman în primii ani de viaţă; adică, în acei ani, copilul “învaţă” cum se simt emoţiile. Este expus suficient la unele emoţii, încît le imită; sau îi sînt provocate (în relaţiile primare) suficient de des şi de intens, cît să i se întipărească în “normalitate”, laolaltă cu modalitatea de relaţionare (ex: relaţia abuzatoare).  Cu alte cuvinte, un om învaţă raportarea abuzator-abuzat (sau alte modele de raportare emoţională) încă din primii ani de viaţă. Ulterior, formele de educaţie “academică” nu prilejuiesc nici un fel de dezvoltare sau schimbare emoţională, astfel că adultul educat poate să păstreze intactă moştenirea emoţională, indiferent cît de disfuncţională este aceasta în relaţii şi indiferent de performanţele sale academice.

Mai departe, adultul (eventual educat) va relaţiona cu propriul copil tot pe baza modelului său interior (codificat la propria vîrstă de copil) transmiţîndu-i acelaşi tipar. Se conturează astfel un strat de trasmitere, o “bandă” de relaţionare, în care modelele emoţionale fundamentale sînt transmise inconştient timp de generaţii şi care se întrerupe doar cînd unul dintre adulţi focalizează atenţia asupra modelelor printr-un demers de dezvoltare personală / spirituală. Această “bandă” emoţională, de conştiinţă redusă (mai curînd inconştientă), conţine în sine toate modelele profunde de relaţionare şi “ajută” la transmiterea lor, nemodificată, mai departe în generaţii.

Important de notat este faptul că în această transmitere a mecanismelor emoţionale nu contează educaţia academică a părinţilor. Emoţiile de bază se transmit oricum, la fel, chiar dacă părinţii sînt cu patru clase sau profesori universitari. Ceea ce poate influenţa / îmbunătăţi transmiterea emoţiilor, este doar educaţia /dezvoltarea emoţională a părinţilor, aceea prin care aceştia îşi pot vindeca anumite răni primite de la înaintaşii lor.

Acum, cu aplicaţie. Pentru majoritatea populaţiei, timp de cîteva sute de ani, adică mai bine de 20 de generaţii, imaginea autorităţii s-a consolidat după o împărţire fără echivoc şi după un tipar abuzator imperturbabil. Boierul stăpîneşte cu mînă de fier. Boierul este cu mult mai bogat decît supuşii lui; atît de bogat încît îi stăpîneşte la propriu, iar aceştia trebuie să muncească pentru boier. Boierul are toate privilegiile vremii: confort (lux orbitor), călătorii, educaţie, sănătate şi mult-rîvnita impunitate la crime de tot felul. În plus, el face legea (pentru săraci) şi o aplică (cu jandarmi) în folosul propriu. Prin comparaţie, iobagul (sclavul) trăieşte la limita subzistenţei şi pentru el sărăcia este o normă; această normă este la fel de extinsă pe cît este de răspîndită sărăcia. Dacă o vezi la o pătură mare de populaţie în jurul tău, atunci este o normă cu atît mai întărită. El ştie, de multe generaţii de altfel, că singura lui putere este să muncească pentru boier; că singurele bucurii sînt mici, trecătoare, legate de căminul lui suferind şi se obţin cu permisiune. El deja simte că i se permite să trăiască şi că efortul lui nu-i niciodată suficient. Şi cînd acest efort nu este suficient, boierul trimite miliţia lui personală să-l pedepsească.

Acesta este tabloul care nu s-a schimbat cu nici o nuanţă în inconştientul colectiv românesc. Şi în virtutea acestuia avem noi tendinţa de a atribui oamenilor doar două stări sociale: jupîn sau sclav. În plus, avem tendinţa inconştientă de a ne comporta ca una din aceste două categorii. Iar tendinţa inconştientă este potenţată de emoţie şi este profundă, pe cînd reflexul democratic este ceva de suprafaţă (fiind recent), potenţat de intelect şi încă neexersat.  Această diferenţă de profunzime este cea care face ca emoţia să învingă de fiecare dată; în contexte sociale puternice (cum ar fi alegeri) emoţia dictează mult mai uşor comportamentele decît intelectul. În acestea se vede, ca pe hîrtia de turnesol, structura modelului profund al stratificării sociale.

 

Posted in Chestii grele | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Degeţica

de Hans Christian Andersen

Un destin aparte.

O femeie nu poate avea copii. Despre soţul ei nu se spune nimic, adică, în povestea ei de viaţă nu există. Ea totuşi vrînd să aibă copii, se situează cumva în afara realităţii acesteia, în care copiii se nasc din femeie… şi bărbat. Este ca şi cum ar vrea să-l nască din ea însăşi; doar din ea însăşi. “Nu ştia de unde să-l ia” poate sugera că era o femeie cu instincte abolite, care nu se orienta natural, sau care avea această ghidare instinctuală blocată. Femeia castrată complet, care nici nu se gîndeşte să aibă copii pe cale naturală (povestea nu pomeneşte de un cuplu iniţial care nu putea avea copii) apare ca o condiţie necesară pentru ca un destin special să se nască şi, prin el, povestea particulară a Eului. Astfel, sensibilitatea şi expunerea vulnerabilă la mediul agresiv este situată de la bun început în relaţie cu o reprezentare incompletă din interiorul mamei, aproape cu absenţa reprezentării bărbatului; adică Animusul mamei este complet inconştient.

Cum naşterea fără bărbat nu este posibilă cu mijloace naturale, recurge la mijloace supra-naturale şi apelează la ajutorul unei vrăjitoare. Bobul de orz dat de vrăjitoare este un reprezentant al Spiritului, ca sămînţă. Astfel se naşte Degeţica, un copil pe jumătate om, pe jumătate Spirit. (O analogie la acest fapt şi într-unul din basmele româneşti, în care se spune “…femeia înghiţi bobul de piper şi rămase grea”)

În această succesiune de fapte, Degeţica apare ca proiecţie puternică a inconştientului mamei ei. Este ca şi cum mama (primordială) crează pentru a se putea diferenţia şi cunoaşte pe sine; aceasta îi rămîne singura modalitate, din moment ce întîlnirea cu bărbatul nu-i poate oferi vreun dram de diferenţiere şi auto-cunoaştere în relaţie. Şi pentru că nu posedă mijloacele de a o face singură, apelează la ajutorul Spiritului.

Din alt punct de vedere, Degeţica, în calitate de erou, apare ca reprezentant al Eului autorului, lucru verificabil parţial şi prin biografia lui; a trăit pierderea tatălui destul de devreme, la vîrsta de 14 ani. Spirit sensibil, a fost trimis la muncă într-un mediu pe care l-a resimţit foarte probabil ca fiindu-i ostil şi agresiv. Degeţica este în acelaşi timp plină de calităţi şi maximal vulnerabilă, sensibilă şi expusă la un mediu imprevizibil şi agresiv, ca un copil neajutorat, întocmai ca autorul însuşi. Faptul că este şi atît de mică îi amplifică vulnerabilitatea şi contrastul cu mediul.

Pe de altă parte, fiind vorba despre o fiinţă de origine supranaturală, un exponent al Spiritului, mărimea ei în lumea firească, în contrast cu calităţile sale, face trimitere la personajele spirituale a căror putere şi cunoaştere sînt în contrast cu apariţia fizică (ex: Mercurius). Dar, fiind şi om, are parte de destin uman, în care are nevoie să-şi construiască un Eu stabil şi graniţe cu mediul pentru a trăi. Şi de aici porneşte aventura.

De notat este că, deşi s-a născut din Spirit, este femeie (cel mai probabil, reprezentantă a Animei autorului); iar asta, în lumea oamenilor, atrage de la sine unele predispoziţii. Este răpită pentru a fi măritată, o reprezentare complet necunoscută pentru inocenţa ei.

Ea este mică şi nu se poate apăra de viaţă, care o răpeşte în aventură. Primul popas este în lumea apelor, umedă şi rece, în casa broaştelor. Aici ea este o apariţie, în contrast puternic cu forţa hîdă răpitoare. Broasca răpitoare trăieşte în mîl, în pămîntul rece şi umed, dătător de reumatisme pentru oameni, darămite pentru fiinţe spirituale. Prin asta, broasca se face exponent al maternităţii neprimitoare, răpitoare şi devoratoare, iar eroul-spirit ajunge să cunoască pentru prima dată şi altceva decît matricea mamei bune. Aspectul de mamă devoratoare este conturat şi prin controlul pe care broasca îl exercită asupra fiului ei.

Deşi Degeţica nu poate alege să se împotrivească căsătoriei cu broscoiul, prin regretul ei arată că este conştientă de preferinţele ei şi de unele nevoi. Cum este firesc, în puterea ei de copil nu-i stă să se împotrivească unei forţe atît de puternice (instinct matern), dar primeşte ajutor, datorită rezonanţei emoţionale, din partea altor forme de viaţă. Calitatea cu care este înzestrată nativ, frumuseţea, este o calitate a spiritului care răzbate în formă şi de aceea atinge alte creaturi şi le impresionează. De altfel, aceasta este calitatea ei cea mai vizibilă şi prin ea impresionează cel mai des celelalte fiinţe şi îşi atrage atît ajutorul cît şi adversitatea.

O dată eliberată de sub puterea mamei htonice, îi începe călătoria în lume, pe firul de apă care deocamdată este lin. Această purtare pe apă poate fi privită ca o metaforă pentru felul în care viaţa o poartă în continuare şi cum o modelează. Neavînd putere să acţioneze, ea se lasă de la început purtată de evenimente, la care doar reacţionează şi niciodată nu se împotriveşte definitiv; practic, destinul Eroului este alcătuit doar din reacţii emoţionale la ceea ce Viaţa îi “dăruieşte”.

Întîlnirea cu fluturele este singurul fapt luminos care i se întîmplă Eroului şi este grăitoare pentru o fantasmă a copilăriei care este trăită cu emoţie intensă, dar într-un cadru expus şi vulnerabil. Ea se destramă imediat şi cu consecinţe tragice (fluturele urmează să moară de foame).

Prin intermediul cărăbuşului, frumuseţea ei este folosită ca un capriciu; este admirată puţin, dar aruncată ca nefolositoare din pricina lipsei de individuare. După ce o smulge violent din relaţia cu fluturele, o tratează cu nepăsare; practic o trimite la moarte, ea neavînd mijloace de supravieţuire în sălbăticie. O “consumă” superficial şi se dezice de ea atunci cînd specia îi cere. Episodul este grăitor pentru abuzul social şi pentru lipsa de relaţii primare de care suferă Eroul, relaţii care să-i medieze contactul cu lumea mare.

Gingăşia Degeţicăi este subliniată în fiecare episod de autor şi prin asta, îi construieşte o imagine de victimă sacrificială exemplară. Este echivalentul mielului care este luat la tăiere. În plus, Degeţica este de o frumuseţe nepămînteană, frumuseţe care nu are cum să fie apreciată de lumea animalică în care este aruncată.

Iarna vine şi o prinde la fel de nepregătită şi neadaptată ca şi celelalte dificultăţi; Eroului nu i se permite să-şi găsească siguranţa şi să păstreze relaţii securizante; este rănit de toate colţurile ascuţite. Frigul (pe care îl regăsim, fatal, în “Fetiţa cu chibriturile”, reprezintă un leit-motiv al autorului pentru lipsa de căldură emoţională) o îngheaţă şi o împinge să caute supravieţuire. În aceste condiţii, pămîntul umed se dovedeşte de această dată cald. Casa şoarecelui este primitoare, iar Degeţica se simte ocrotită. Prezenţă asexuată, şoarecele este amator de poveşti; Degeţica pare că ştie multe, deşi a avut o viaţa scurtă. Dar fiind pe jumătate fiinţă spirituală, ne putem aştepta să-şi folosească această conexiune cu spiritul pentru a-şi manifesta calităţile în lume. Din fericire, acesta este un tîrg suficient de bun pentru şoarece care se manifestă ca un frate.

În schimb sobolul vrea ca ea să se “mărite cu el”, lucru care o înspăimîntă. Perspectiva abuzului sexual o înspăimîntă cel mai mult, dar caracterul nobil (trăsătură apriorică a Spiritului), o împiedică să-l părăsească pe sobol atunci cînd i se dă prima ocazie. De unde avea Degeţica aceste norme morale?

Această imagine despre cum trebuie să stea lucrurile în relaţiile dintre oameni este moştenită şi prin urmare inconştientă. Acţionînd din inconştient, o foloseşte fără să o ajusteze adaptat la viaţă şi de aceea, la momentul culminant, o va reevalua. Valorile moştenite au nevoie de personalizare, iar Eroul are nevoie să-şi croiască propria măsură. Rămînînd cu alegerea ei de a se mărita cu sobolul, Degeţica regretă şi, în final, nu i se mai pare atît de nobil să-şi ducă pînă la capăt angajamentul. Cînd vrea să renunţe, şoarecele se comportă întocmai ca un părinte tradiţional care îşi ameninţă copilul cu o scatoalcă atunci cînd are în cap “gărgăuni”. La acest nivel, casa părintească îşi atinge limitele, iar Eroul se simte împins, cu toată recunoştinţa, să o părăsească. Eul a trăit, atît cît i s-a permis, în condiţii de siguranţă, dar acum trebuie să zboare, să-şi împlinească toată călătoria. Dacă rămîne pe loc, îşi neagă natura primară (spirituală) care se manifestă prin atracţia faţă de soare şi lumină. Această primă alegere fundamentală o îndeamnă să-şi construiască valori personale, să iasă din viaţa trăită ca reacţiune şi să acţioneze.

Rîndunica.

Alegînd să o îngrijească pe ascuns pe rîndunică, Degeţica face o primă alegere către respectarea naturii ei. Astfel, alegerea Eroului nu trebuie neapărat să fie afirmată de la bun început. În plus, termenii alegerii nu s-au definitivat, sînt încă slab conturaţi, inconştienţi. În rîndunică, Degeţica recunoaşte ceva din ea însăşi (cîntecul) după care îi pare rău ca fiind pierdut, însă cînd află că încă trăieşte, speranţa ei rămîne vie. Casa “părintească” se manifestă ca cenzor deja internalizat şi ea nu vrea să-i supere pe părinţi manifestînd simpatii pentru fiinţe care lor le sînt antipatice; dar este primul punct de întoarcere. Este punctul de maximă diferenţă dintre Erou şi “părinţii” adoptivi. În jurul acestei diferenţe se va construi treptat conflictul care îl va determina să-şi asume călătoria. Dar deocamdată conflictul nu s-a copt, nu este gata de seceriş, este încă în germene. Simbolic, acest germene de conflict se naşte în timpul iernii, cînd formele de viaţă germinează. Pasărea îi aduce aminte de cîntec şi soare, iar Degeţica o îngrijeşte din pură filiaţie; astfel învaţă să-şi îngrijească şi să-şi hrănească propria speranţă şi prin contactul cu rîndunica îşi formează ei însăşi un nucleu suficient de solid de identitate. Probabil că nu ştie încă să explice de ce sobolul şi cu lumea lui i se par urîte, iar pasărea i se pare frumoasă, însă, pentru a-şi împlini natura, nu are nevoie decît să recunoască aceste lucruri. Astfel, în Erou se prefigurează primul act de respingere şi de separare; o dată prefigurat, ceva din interior ştie deja că urmează să îndeplinească un act de agresiune, dar care încă nu a ajuns în conştiinţă. Pe parcursul verii, supraeul veghează puternic la păstrarea angajamentului făcut inconştient şi nimic nu prevesteşte agresiunea morală în faţa căreia va sta Degeţica.

Dar atunci cînd trebuie să facă alegerea, Viaţa îi vine în ajutor şi îi oferă o a doua şansă să pornească la drum. De data asta, alege (mai) în cunoştinţă de cauză; simte că dacă nu pleacă o aşteaptă moartea sufletului; casa părintească adoptivă, deşi a ocrotit-o de iarnă, ameninţă să-i fie mormînt.

Zborul cu pasărea (simbol al libertăţii gîndului şi al intuiţiei) este o temă des întîlnită în basme; în alte variante, apare zborul pe calul înaripat sau pe Pasărea Măiastră. Aici, Eroul îşi asumă zborul şi explorarea. În cele din urmă a “încălecat” pe o funcţie psihică care o poate duce la distanţe mari, în regatul unde îşi întîlneşte semenii. Dar, asemenea calului lui Făt-Frumos sau Harap-Alb, rîndunica nu are nevoie să fie ghidată. Ea ştie singură unde trebuie să ajungă; astfel, participarea Eului este minimă. Această participare este solicitată într-un moment cheie, acela al alegerii fundamentale. Restul este îndeplinit de funcţii inconştiente şi ghidat de la Centru, de către Sine.

Degeţica este un erou de sacrificiu. Ea se află de la bun început la îndemîna tuturor forţelor vieţii, fără părinţi ocrotitori care să o înveţe limite sau să-i construiască o zonă de confort. De la bun început se regăseşte ca un intrus în lumea oamenilor, probabil ruptă din tărîmul unor creaturi gingaşe şi fragile (o imagine proprie de-a autorului din vremurile adaptării la lume), căreia i se oferă o singură şansă de izbăvire; într-un singur moment poate alege cu adevărat, atunci cînd fuge de nunta cu sobolul. În rest, ea nu se află în postura de a alege. Forţele dezlănţuite în jur îi sînt prea puternice pentru a le putea ghida; în plus, neavînd nici o iniţiere în tainele lumii în care s-a trezit, nici nu ştie cum să le abordeze, să dialogheze cu ele. Învaţă asta pe parcurs şi numai în măsura în care îi asigură supravieţuirea.

Eroul fuge din lume cînd are ocazia. Inconştienţa mamei ei pămînteşti o aduce în lume, dar o lasă expusă la toate pericolele şi îi pune viaţa în pericol. Aceasta este o acuză implicită la adresa mamei iresponsabile, din partea poveştii. Ea nu şi-a cunoscut copilul, nu i-a simţit nevoile de siguranţă şi prin urmare i-a fost smuls de mediu şi dus departe. Prin asta, toată lumea asta îi este adversă acestui copil. Nu-i de mirare că fuge din ea atunci cînd are ocazia. Rămîne doar reproşul implicit al autorului faţă de lumea insensibilă şi dură care, deşi recunoaşte, nu ştie să primească o apariţie sensibilă dintr-o lume superioară.

Întorcîndu-ne la analiza primului personaj din poveste, mama Degeţicăi, observam că ea vrea s-o nască doar din ea însăşi. La fel ca în alte basme, ajutorul dat de reprezentantul Spiritului nu este ceea ce se aşteaptă cel care-l cere, ci se manifestă mai degrabă ca o încercare. În copii, adesea adulţii îşi văd inconştientul manifestat, iar femeia este pusă în faţa propriei umbre – propria fragilitate neintegrată îi este arătată exagerat în copilul pe care l-a cerut. Verdictul dat de autor este fără echivoc: nu poate avea grijă de sufletul ei şi prin asta aduce suferinţă în lume.

În cele din urmă, Eul/conştiinţa nu are foarte multe de cîştigat. Interacţiunea dintre Spirit şi Om, exprimată în poveste, nu naşte valori. Soluţia găsită de autor o reprezintă separarea cît mai atentă dintre cele două, fără constituirea vreunei zone de mijloc; astfel, Eul nu este investit cu capacitatea de a media şi conţine contrariile polare care îl aduc în manifestare. Are de ales unul din poli, iar alegerea autorului este evidentă.

 

Posted in Analiza de basm, Chestii grele | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Cenuşăreasa

O ipoteză dătătoare de nelinişte.

Ca să vedeţi şi voi ce poate scorni mintea bolnavă a unui psiholog… Mă apucă inspiraţia într-o şedinţă cu o clientă, să fac o paralelă între povestea ei de viaţă şi viaţa Cenuşăresei; că era vai de ea, că se visa prinţesă, că nu-şi îngăduia, că multe. Şedinţa se încheie, clienta pleacă, de atunci trece timp, dar mie mi-a încolţit o idee în minte care nu-mi da pace.

De ce nu se revolta niciodată Cenuşăreasa? Îndura creştineşte prigonirea? Ei, de-aici a încolţit ideea perversă. Ia ascultaţi-o p’asta: ce aţi zice voi dacă fata asta asuprită stătea în starea asta deoarece considera că o merită?!

Avem nişte fapte: Cenuşăreasa a trăit o copilărie fericită; erau doar ea şi părinţii. Apoi moare mama, tata se însoară cu alta (opusă mamei ei), apoi moare şi tata. Vipera de femeie rămîne tutorele legal al fetei care creşte în abuz emoţional (cel puţin). Apoi, la vîrsta (pre)adolescenţei, fata se visează prinţesă, visul prinde contur, îi apare în faţă o zînă care o face prinţesă, dar pentru perioade scurte. În timpul balului regal, Cenuşăreasa trăieşte dual. Ziua slugă, noaptea prinţesă. La început reuşeşte să ţină în frîu dualitatea personalităţii sale, dar la final, cînd să se încheie totul, un detaliu îi scapă: pierde pantoful. Un “act ratat”, profund inconştient, dar cu finalitate fericită.

Apropo, v-aţi întrebat vreodată de ce pantoful de cristal nu se dematerializează, în a treia noapte, la miezul nopţii, împreună cu imaginea de prinţesă şi cu restul de accesorii? Eh, cică magie, dar eu cred, ca Gogu-psihologu’, că la mijloc e vorba de un fenomen psihic: o parte din personalitatea duală vrea să se unifice, să nu mai trăiască viaţa scindată.

Dar care a fost trauma care a produs scindarea iniţială? Cînd a trăit Cenuşăreasa starea de prinţesă şi cînd a fost reprimată? Şi de ce?

Un scenariu plauzibil cît un mecanism general uman.

Conform lui “tata Freud” la o anumită vîrstă, orice copil trece prin etapa atracţiei irezistibile faţă de părintele de sex opus. Cum ar veni, băiatul se simte atras de mama sa, fantasmează să se căsătorească cu ea, să facă familie, să aibă copii, să doarmă împreună cu ea, din astea. Respectiv, fata, cu tata, aceleaşi lucruri. În psihanaliză, treburile astea au căpătat denumiri de complexe (Oedip la băieţi, Electra la fete) şi de atunci încoace, cu toţii ne-am trezit “complexaţi”, că cică ar fi universale. Cică. Mă rog, cel puţin în cultura creştină, occidentală, unele simptome sînt evidente la tot pasul.

Revenind, fata fantasmează la imaginea tatălui, şi-l doreşte egoist, doar pentru ea, şi de aici apare prima problemă: tata este căsătorit cu alta, adică cu mama. Telenovela începe în momentul în care copila, realizînd (parţial conştient) conflictul, îşi caută soluţii de a parveni la “tron”. Cum, la anişorii ei, nu este suficient dezvoltată pentru a elabora o soluţie complexă, soluţiile găsite de ea se izbesc cu necesitate de eliminarea rivalei. Dacă s-ar retrage mama de bună-voie, ar fi extraordinar; prinţesa ar avea acces la tronul de regină şi s-ar căsători cu regele mult-iubit. Dar de cele mai multe ori regina se încăpăţînează să reziste, de unde apar fantasmele de dispariţie ale “duşmancei”, adică de distrugere, de moarte şi crimă. Gînduri care sînt repede reprimate din motive (relativ) lesne de înţeles: pe de o parte nevoia directă a copilului de a avea mamă, pe de altă parte, interdicţia culturală şi tradiţională vehiculată puternic în jurul copilului, în special sub forma modelului familiei bune.

Repetăm, ca să înţelegem: aceste fantasme se derulează la periferia conştiinţei, şi aşa încă restrînsă, de copil; iar gîndurile de paricid (ucidere a părintelui) sînt rareori păstrate în conştiinţă pe termen lung. De aceea, ele apar camuflate chiar şi în vise, atît de puternică este cenzura asupra lor. Dar EXISTĂ. Undeva, în fundalul vieţii psihice, ele există şi se manifestă.

Uzurpatorii nu trăiesc fericiţi.

Aşadar, mama Cenuşăresei moare fix în perioada în care, în mod natural, fiica fantasmează la relaţia cu tatăl ei şi, prin urmare, la îndepărtarea mamei din peisaj.

Victorie? Aşa se pare, Prinţesa este liberă să acceadă la tron. Dar abia acum se desfăşoară adevărata dimensiune a dramei: “Prinţesa lui tata” nu ştia, în ciuda fantasmelor de a elimina Regina rivală, că împlinirea dorinţei ei arată atît de monstruos. Că dispariţia unei persoane, de care mai are şi nevoie, este trăită atît de dureros. Ce şi-a dorit? Să moară mama, doar ca ea să-l aibă pe tata doar pentru ea?!

Cum trăieşte un copil cu o astfel de realitate? Aveţi răspuns cu o singură variantă: vinovăţie. Şi o anume parte din personalitate este învinovăţită în special: latura erotică, adică Prinţesa. Dacă nu era această “sub-personalitate”, care s-o facă să-şi dorească să uzurpe tronul Reginei, ea nu mai nutrea gînduri de ucidere, iar acuma mama trăia! Pentru că trebuie să ştiţi asta: este foarte greu pentru un copil să nu fantasmeze la o asemenea putere magică: că gîndurile sale trebuie să fie avut cumva efect. Cam aşa funcţionează în inconştient dinamica vinovăţiei; copilul face conexiune directă între emoţiile-gînduri fanasmatice proprii şi evenimente exterioare, şi asta se întîmplă doar în mintea sa. Cu alte cuvinte îşi arogă o putere pe care doar şi-o imaginează. Fata simte pe undeva, în mod real, că gîndurile şi emoţiile sale de rivalitate au contribuit la moartea mamei.

Prin urmare, Prinţesa trebuie urgisită: “Eu, fata, nu mai trebuie niciodată să mă visez prinţesă. Singura dată cînd m-am simţit prinţesă, am omorît-o pe mama” ar fi o traducere aproximativă a mecanismului de scindare interioară. Prinţesa este vinovată şi trebuie închisă. În locul ei trebuie să vină un personaj capabil să plătească şi să ducă povara. Şi, pentru asta, nimeni nu este mai potrivit decît Cenuşăreasa. În termeni psihici, copila nu-şi va mai îngădui nici o strălucire emoţională şi va trăi starea de doliu.

Vinovăţie şi ispăşire.

Deci Cenuşăreasa se trezeşte cu Vipera pe cap. Pentru ca efectul să fie şi mai dramatic, Vipera îşi aduce cu ea două vipere mai mici, crescute după chipul şi asemănarea sa. Mai trec ani şi Vipera îi vine de hac Regelui; adică moare tatăl Cenuşăresei. Iar fata, care trăia deja un imens complex de vinovăţie pentru moartea mamei sale, are ocazia să “plătească” pentru toată monstruozitatea (imaginată) a faptei sale. Adică, pe lîngă faptul că Vipera era abuzatoare, Cenuşăreasa se lasă să fie abuzată şi, prin atitudinea sa, chiar invită abuzul asupra sa ca un reflex de ispăşire. Astfel, ea simte că-şi merită pedeapsa de muncă silnică şi că fiecare sarcină grea este bine-meritată şi trebuie să o ducă la îndeplinire fără crîcnire, dacă vrea să conteze pentru uşurarea vinovăţiei; de fapt, ea nu ştie, dar această penitenţă nu rezolvă vinovăţia primară, ci doar o compensează, în conştiinţă. Vinovăţia rămîne acolo, neclintită.

Dar să notăm: atît aspiraţia de Prinţesă, cît şi uzurparea Reginei, precum şi fantasmele de eliminare (ucidere) şi vinovăţia aferentă acestora sînt trăite exclusiv de psihicul micuţei Cenuşărese. Conflictul este trăit în cea mai mare parte inconştient.

Soluţia din Centru.

Bun şi? Acum ce se întîmplă? Păi revenim în “prezent”: timpul poveştii ne-o înfăţişează pe Cenuşăreasa care începe să-şi dorească să iasă din acest complex, să schimbe ceva; să lase din nou Prinţesa să se manifeste, cu ocazia balului de la curtea regală. Aşadar, deşi alungată din conştiinţă, Prinţesa (interioară) îşi face simţită prezenţa prin fascinaţia fetei pentru bal. Mai mult, scopul declarat al balului este ca prinţul moştenitor să-şi găsească o soţie; acest lucru ajunge şi la urechile fetei, adică la ambele sale instanţe interioare: Cenuşăreasa şi Prinţesa.

Acum este dispusă să calce porunca temnicerului său (mama vitregă) însă nu are puterea să îl înfrunte; Cenuşăreasa nu are încă curajul de a-şi proclama şi apăra drepturile. Asupra ei domneşte Vipera, cu o putere dată parcă de un blestem; iar acest blestem este susţinut, în ascuns, de complexul de vinovăţie. Adică Cenuşăreasa trăieşte un conflict: pe de o parte îşi doreşte (conştient) să iasă de sub stăpînirea blestemului (propriu), dar pe de altă parte nu-şi doreşte asta (inconştient) pentru că nu ştie cum să gestioneze reflexul vechi de vinovăţie.

Rezolvarea: va încălca statutul de întemniţat, dar pe ascuns. O dată găsită rezolvarea, puterile se manifestă “de la Sine”: în chip magic apare o zînă. Zîna este o imagine arhetipală a Mamei Universale. Care acum iese din adîncurile Inconştientului şi i se înfăţişează cu putere în faţă pentru a-i transmite că Ea Însăşi o învesteşte cu statutul de Prinţesă. Că timpul penitenţei ei se apropie de un sfîrşit mult dorit.

Zîna nu o transformă imediat în prinţesă permanentă, ci îi dă un “timp de încercare”. Dacă ar transforma-o direct în prinţesă permanentă, Cenuşăreasa nu ar putea conţine această transformare bruscă, s-ar rupe interior. De aceea, compromisul pe care îl face este să primească statutul de Prinţesă doar în timpul balului, pînă la miezul nopţii.

Interesant este că imediat ce primeşte învestirea, Cenuşăreasa de comportă ca o prinţesă în mod firesc, de parcă ea ar fi fost mereu aşa, sau, cel puţin, avea reflexe exersate. Nu o trădează nici un reflex din viaţa de roabă petrecută printre străchini şi mături; nu se face de rîs la bal în nici un fel prin lipsa de educaţie de salon. În fapt, comportamentul adecvat de prinţesă poate fi o dovadă pentru acea “sub-personalitate” mai veche, care nu a murit niciodată, ci, în exil fiind trimisă, ea a continuat să trăiască şi să-şi exerseze manierismele (în inconştient). Acum, doar primeşte o ocazie să iasă în prim-plan.

Apoi şi balul: era un adevărat test! Ce se întîmpla dacă Prinţesa se apropia nu de Prinţ, ci din nou de Rege?! Nu mai pupa ea, Cenuşăreasa, vreo altă ocazie de a ieşi din complexul de vinovăţie, în veci! Dar, cum psihicul ei ca întreg a luat notă şi a învăţat ce ponoase trage de la aspiraţia către Regi, s-a “reorientat” către cineva de “rangul” ei. Astfel, ea trece testul de bază.

Pe parcursul balului, fata se comportă schizofrenic: ziua Cenuşăreasă (cu toate comportamentele de rigoare), noaptea Prinţesă (cu o conduită aleasă). E şi uşor să ne-o imaginăm cu cele două atitudini diferite, pentru a observa un contrast izbitor; mai mult, un contrast vecin cu boala psihică. În realitate, în travaliul terapeutic, aceste contraste apar atît de evidente în perioade de transformări profunde, cînd personalitatea pacientului caută să recupereze şi să integreze părţi din sine care, în pofida legitimităţii, au fost reprimate cu putere. Cu alte cuvinte, pentru o perioadă atît de scurtă de timp, comportamentul Cenuşăresei capătă legitimitate numai în măsura în care ne imaginăm Prinţesa din ea însăşi ca o instanţă interioară care fusese anterior reprimată.

Astfel, apariţia balului la curtea regală, reprezintă o ocazie perfectă, momentul hotărîtor pentru destinul Cenuşăresei: are ocazia de a-şi recupera propria latură de personalitate din Inconştient şi de a redeveni întreagă. Pentru asta primise şi semnalul că propriul complex de vinovăţie se detensionase: apariţia Zînei îi confirmă acest lucru. Este ca şi cum, prin apariţia Zînei, Cenuşăreasa primeşte mesaj de iertare din partea mamei şi, în acelaşi timp, binecuvîntarea să împlinească, adecvat de data aceasta, ceva din idealul de “prinţesă”.

Notăm: Cenuşăreasa avea nevoie de iertare din partea mamei.

Pantoful, urma întregirii.

Apoi, cînd totul părea că se îndreaptă către un deznodămînt tragic, cînd Prinţesa părea că urmează să fie trimisă din nou în ascundere (la sfîrşitul celei de-a treia seri de bal), ea începe să caute legitimitate pentru participarea la viaţa conştientă. Astfel, deşi nu are curajul să se impună direct, Prinţesa se hotărăşte să “lase urme”. Pantoful de bal este o urmă a unei dimensiuni psihice care nu este trăită în mod curent; în lumea Cenuşăresei, Prinţesa lasă urme.

În timpul balului, fata trăieşte în două dimensiuni, succesiv: starea de Cenuşăreasă şi starea de Prinţesă. Aceste două stări psihice sînt atît de diferite încît Prinţesa are nevoie de “magie” pentru a fi activată în personalitate; pe lîngă asta, are nevoie de recunoaşterea din partea unui instanţe foarte înalte/puternice pentru a putea fi acceptată. Este drept, şi Cenuşăreasa se pregătise pentru bal, dar cu o rochie ponosită; adică fata vroia să meargă la bal în dimensiunea ei de Cenuşăreasă. Ceea ce, pentru întregul personalităţii sale, era inacceptabil.

În secret, fata ştia că are pe undeva (în camera interzisă) o latură mai potrivită în ea însăşi pentru mersul la bal: Prinţesa. Dar acea latură era sub interdicţie, era în “arest la domiciliu” şi avea nevoie de o adevărată graţiere pentru a se putea manifesta din nou. De aceea intervine Zîna: numai o efuziune atît de puternică, din partea Inconştientului, putea să restaureze demnitatea rănită a Prinţesei.

Bine, o învesteşte. Dar este ca şi cum îi dă fetei o haină nouă; va şti ea s-o poarte? Se poate acomoda imediat cu (noul) rol de Prinţesă? Asta nu ştie Zîna. Restaurarea nu se face pocnind din degete. Obişnuinţele exersate zilnic nu dispar imediat. De aceea ea exersează starea veche, de Prinţesă, cîte puţin. Iese din ascundere, trăieşte strălucire, apoi intră la loc: conştiinţa fetei s-a educat ani de zile să trăiască numai starea de Cenuşăreasă; nu poate integra dintr-o dată starea opusă. Această stare nouă este mai mult ca un rol, pe care persoana “reală” este dispusă să-l joace. Bine, în realitate, ambele sînt roluri, dar fata nu ştie asta; cu unul dintre ele s-a identificat complet şi crede în mod absolut că ea este Cenuşăreasă.

Pe parcursul balului, fata doar se obişnuieşte cu “noua” stare. În primele două zile îmbracă şi dezbracă rolul fără să crîcnească. Abia în a treia zi începe să-i pară rău. În realitate, îi place cu adevărat rolul de Prinţesă şi regretă profund perspectiva de a-l lăsa să se piardă din nou. Se identifică cu ceva din el, se simte ea însăşi cînd este Prinţesă şi îi este atît de bine! De aceea, fără să-şi dea seama, la periferia conştiinţei sale, se “agaţă” de rolul nou.

Dar cum să convingi atîta lume că Cenuşăreasa şi Prinţesa sînt una şi aceeaşi persoană?! Ele s-au format în opoziţie şi toată lumea, inclusiv ea însăşi ar fi şocată să afle (şi să trăiască) contrastul acesta atît de puternic.

Soluţia pentru un copil este următoarea: să-i îngăduie altcineva. Dacă prinţul ar putea să tolereze acest contrast… dacă El ar putea să o ridice pe Cenuşăreasă din noroi… atunci s-ar putea reabilita şi ea însăşi. Şi cum? Cum să îi arate? N-ar putea suporta să treacă, în faţa prinţului, în timpul balului, dintr-un rol în celălalt şi înapoi, ca să-i arate suprapunerea.

Principiu psiho-logic: conflictele pe care nu le putem duce, le “expediem” în afară, să le ducă altcineva.

Aşa că, dacă tot a plăcut-o pe Prinţesă, prinţul va trebui să afle şi de Cenuşăreasă; altfel, totul e în zadar. Şi cum nu i-o poate arăta direct pe Cenuşăreasă, îi va lăsa indicii. Şi aşa îşi “pierde” pantoful. Apoi, la miezul nopţii, rochia şi toate celelalte accesorii dispar brusc, mai puţin pantoful lăsat în urmă.

Vedeţi?! Practic, psihicul tinerei adolescente se foloseşte de toate trucurile posibile pentru a se întregi, pentru a se recupera pe sine. Se foloseşte de “magia” dată de Zînă pentru a-şi justifica rolul de Prinţesă; se foloseşte de prinţ ca martor uman al întregirii sufleteşti; şi în cele din urmă se foloseşte de pantof pentru a recunoaşte, la început subconştient, că cele două roluri sînt de fapt una şi aceeaşi persoană.

Din acest punct de vedere, pantoful este un simbol al întregirii psihice. Este primul simbol comun al celor două stări psihice care au funcţionat scindat o perioadă atît de îndelungată. Este pantoful Cenuşăresei-Prinţese.

În final, prinţul, atras irezistibil de Prinţesă, o recuperează şi pe Cenuşăreasă; o ridică din umilinţă şi îi validează strălucirea. Este teribil de adevărat şi acest principiu (credeţi-mă băieţi!): femeia va avea întotdeauna nevoie de confirmarea unui bărbat pentru a-şi accepta adevărata strălucire.

Întrebare pentru cei cu imaginaţie bogată: ce va face de acum încolo Cenuşăreasa-Prinţesă cu latura ei de slujnică? O va da uitării ca pe un coşmar de care a scăpat? Şi cum îi va influenţa relaţia cu prinţul?

Dar… totul poate să fie doar în mintea mea.

Basmul şi viaţa adultă.

Am primit critica, uneori întemeiată, că, scriind aceste articole cu analize de basme, demitizez nepermis de mult basmele copilăriei; colegi de-ai mei, părinţi la rîndul lor, îmi reproşează amical că ei nu mai pot gusta acum poveştile atunci cînd le citesc copiilor lor. Eu, sincer, îi înţeleg doar pînă la un punct; pentru că deşi cred că adulţii pot citi unele mecanisme psihologice în spatele poveştilor, frumuseţea soluţiei oferită de acestea rămîne accesibilă şi neştirbită.

Psihologic vorbind, tot basmul cu Cenuşăreasa reprezintă, prin simbolurile sale puternice, o pledoarie pentru rezolvarea complexului oedipian. Ceea ce, din perspectiva mea de analist jungian, este încă o dovadă a inconştientului colectiv; povestea aceasta, ca şi restul care se adresează aceleiaşi teme universal umane, prin alte simboluri, este dovada că oamenii cumulează tensiuni colective, din toate epocile din fapte similare, trăite de fiecare om în parte, aproximativ la fel. Cum ar veni, complexul oedipian este (relativ) universal, a creat tensiuni tuturor oamenilor care au întîmpinat limitări similare (ex: tabu-ul uciderii propriului părinte) şi, prin asta a cerut soluţii universale. Astfel s-au născut basmele centrate pe această temă. Şi nu sînt puţine.

 

Posted in Analiza de basm, Chestii grele | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment