Putere şi loc personal. Uzurpatorii nu trăiesc fericiţi.

Uzurpatorii – îi recunoaştem după pretenţii; întotdeauna mai mult, întotdeauna îşi doresc ceva de peste gardul lor, întotdeauna narcisici. Iar pretenţiile perpetue le dau nota generală de personalitate: “misecuvinismul”.

Cei care îşi recunosc locul lor şi şi-l asumă, se pot bucura de drepturi.  Un uzurpator nu se poate bucura de aşa ceva. Pentru el, drepturile sînt ceva prea banal, sînt pentru oamenii de rînd. El este cel care dă voie altora să aibă drepturi, are mereu tendinţa de a se ridica deasupra regulilor comune.

Dar uzurpatorul nu se află în locul lui personal. Iar aici vorbim de locul interior, acela din zicerea populară “un om la locul lui”. Un om la locul lui se poate conecta spontan la tot ceea ce are firesc în viaţă, nici mai mult, nici mai puţin. Astfel, el găseşte puterea firească.

Uzurpatorul nu este la locul lui, ci este pe locul altuia, pe care l-a detronat, l-a înlăturat cîndva. Iar o dată făcut gestul, începe să trăiască o identitate falsă. Trăieşte mereu pe locul altuia. Consecinţa imediată este că va privi întotdeauna peste umăr, în ciuda satisfacţiei “puterii” imediate.

Adevărata putere vine din asumarea locului personal. Pentru unii oameni, toată călătoria în viaţă este despre găsirea şi păstrarea acestui loc.

Advertisements
Posted in Gogu psihologu' la taifas | Tagged , , , , , | Leave a comment

Maturizarea vieţii de relaţie. Găsirea relaţiilor vs. construcția relațiilor.

Într-o primă etapă de maturizare, viaţa de relaţie este ghidată (aproape) exclusiv de către inconştient; idealul inconștient este încă puternic și dictează bornele relației; dictează trăsăturile partenerului ideal și ne impune să le urmărim, fără ca noi să ne putem abate prea mult. Sînt acele lucruri care, simțim noi, contează “atît de mult” pentru ca relația să fie împlinitoare.

Pentru unii dintre noi, complexul oedipian se împlinește și găsim “partenerul ideal”. O vreme. Pentru că ceea ce vine așa, servit de-a gata, nu e menit sa dăinuie. După ce dispare, persoana astfel “servită” trebuie sa se readapteze, sa se obișnuiască cu compromisuri, cu “imperfect”.

Dar majoritatea dintre noi nu sîntem “serviți”. Nu trăim iubirea ideală în cuplu niciodată. Asta nu împiedică idealul inconștient sa pună presiune. Și, cum spuneam, acesta ne presează să găsim idealul. Și căutăm, stabilim criterii, amendăm criterii. Specific pentru această etapă este că aceste criterii sînt foarte puternice şi rigide. Cu cît vin mai dinspre ideal, cu atît mai puternice: ajung sa fie criterii eliminatorii, stricte. S-a uitat după alta? Gata! Eu n-am nevoie de d’ăștia! Și pac! Rupem relația.

Principiul emoțional pe care îl trăim sub imperiul idealului este acela ca relația potrivită (citim “perfectă”) se găsește. Iar criteriul de rupere este acela de potrivire. Nu ne potrivim (din prima)? Înseamnă că rupem relaţia.

După un timp, după multe încercări și eșecuri, după multe dezamăgiri, cei care refuză să se maturizeze și sa se adapteze ajung la concluzii radicale (ex: Toți bărbații sînt porci / Toate muierile-s curve).

Restul, care prind lecția, depun ceva efort emoțional și se adaptează. Crucial este că, în contact cu realitatea, idealul inconștient începe să fie amendat; adică persoana în cauză începe să refuze impunerile acestuia, nu mai are încredere că acest model o conduce la o stare de bine. Într-un fel sau altul ajunge să-și spună “bine, dar așa ceva, ideal, nu există în realitate. Toate trăsăturile astea, cumulate într-o singură persoană, se întîlnesc doar în povești.” În realitate ce găsim? Găsim măsuri diferite din ceea ce ni se potrivește.

La aceste concluzii începe etapa ghidată de principiul că o relație se construiește. Într-adevăr, de este nevoie de unele compatibilități iniţiale, dar nepotrivirile şi/sau comportamentele nepotrivite nu mai sînt automat criterii de rupere a relației. Sînt, eventual, puncte de evaluare a nuanțelor.

În această etapă, criteriul pentru ruperea relației nu îl mai reprezintă bifarea sau nu a unei trăsături fixe, cît efortul depus în funcționarea relației.

Astfel, cele mai împlinite/împlinitoare relații de cuplu nu sînt cele cu protriviri ideale, ci acelea în care partenerii văd efortul celuilalt pentru relație.

Posted in Gogu psihologu' la taifas | Tagged , , , , , , , | 2 Comments

Matrix. Autonomia inconştientului.

“De-a lungul istoriei, omenirea a fost dependentă de maşini pentru a supravieţui. Soarta, se pare, nu există fără un simţ al ironiei.” Morpheus

 

Unealta prinde viaţă şi se dezvoltă mai presus de creatorul ei. Mai complexă, mai raţională, mai calculată şi, în special, mai puternică. Iar cu puterea asta ce face? Îşi exercită dominarea asupra creatorului. Este parazitul de care gazda nu-şi dă seama şi care creşte din aceasta şi ajunge să o conducă unde are nevoie. Iar gazda, complet inconştientă, ca o vită fără minte, ajunge un fel de zombie. Numai că parazitul nu dă voie gazdei să-şi dea obştescul sfîrşit. Nu, pentru că are nevoie de ea. Dar nici să se dezvolte deplin nu poate lăsa. O ţine la limita subzistenţei, cît să se poată tîrîi pe picioare, ca să aibă de unde să sugă viaţă. Cam aşa arată unul din cele mai profunde coşmaruri ale omenirii… Şi nu este ceva nemaiîntîlnit. Este colea, peste tot în lumea animală.

În Matrix, maşina a crescut din omenire şi s-a dezvoltat pînă la autonomia deplină. Iar cu această autonomie nu avea libertate ci era intrinsec legată de creatorul ei. Doar în relaţie cu acesta avea sens. Numai că relaţia lor a fost una de dominare totală de la bun început.

De cînd şi-ar fi putut da seama cineva de această dezvoltare a lucrurilor? De la început, de la folosirea băţului? În continuare, de-a lungul evoluţiei, tot ce a fost instrument mecanic ajutător al lucrului sau al distrugerii s-a constituit drept tehnologia vremii, de la sapă pînă la bomba atomică. Dar el a fost însufleţit de om. Pînă cînd şi-a revendicat propriul suflet. Din sufletul inconştient al omului.

Tehnologia a progresat fără limită deoarece a fost propulsată de un instinct orb, complet inconştient, la nivel de colectiv: nevoia de confort. Pe lîngă acesta, mai este unul, tot pe acolo ca importanţă: instinctul agresiv, trăirea puterii în raport cu ceva din afară; toate armele au crescut în complexitate şi tehnologia militară a fost pionieră în dezvoltare. În final, cele două şi-au dat mîna pentru crearea tehnologiei supreme: instrumente pentru confort şi putere.  Omul şi-a extins puterea prin instrumente-sclavi şi s-a lăsat dominat fără discernămînt de această fantasmă oarbă. De fapt, lucrurile au stat invers, de la bun început, chiar de dinainte de a se naşte Maşina. Omul a fost dominat de puterea asta şi n-a avut nici o şansă să-i reziste. L-a luat ca din oală, ca pe un dependent de alcool, care “alege liber” să bea. Tot atît de puţine şanse a avut omenirea de acum să se delimiteze de această fantasmă morbidă: puterea prin instrumente.

Dezvoltarea economică şi tehnica de luptă s-au sprijinit permanent pe tehnologie: cine are tehnologia cea mai dezvoltată este mai dezvoltat decît celălalt şi îl poate domina/cuceri.

Blindat în spatele tehnologiei din ce în ce mai complexe, azi omul îl poate ataca cu drone pe duşman, în timp ce se joacă în faţa ecranului cu un simulator de zbor; apoi în faţa altui ecran se uită la filme şi mănîncă îngheţată şi chipsuri. Trăieşte putere, apoi confort.

Paradoxal, cu cît se dezvoltă, tehnologia se impune tot mai mult ca interfaţă de explorare între om şi realitate, iar omul explorează natura din ce în ce mai mijlocit. Azi nimeni nu poate să renunţe la telefonul mobil, la GPS, la maşină. Vorba vine, am putea cu toţii, dar nimeni nu vrea să renunţe la confort; ar fi o cerere de un ridicol absurd. Iar confortul are nevoie să crească. “De ce să mai mergi pînă la magazin? Comandă acum on-line şi curierul ţi-l aduce la uşă!” Toată lumea va apela la acest nou serviciu. Iar noile dezvoltări vor urma numai această direcţie: mai mult confort.

Legile lui Moore.

Economistul Moore a remarcat următoarea lege, care încă este valabilă: numărul de componente de pe un microprocesor se dublează la fiecare aproximativ doi ani. În acelaşi ritm se dezvoltă şi complexitatea limbajelor de programare. Iar această dezvoltare nu este încetinită de nimic, nici de crize economice, nici de războaie, nici de epidemii.

Dacă privim din cealaltă parte a perspectivei, tehnologia încearcă să se nască treptat, din oameni. Din ce în ce mai complexă, prin încercare şi eroare. De aici şi pînă la complexitatea supremă nu mai este decît un salt de imaginaţie: Inteligenţa Artificială este azi în fază embrionară, dar îşi continuă neabătut drumul spre marea ei naştere.

Marea dilemă în discuţie este dacă are premisele să devină autonomă.

Azi nu avem un răspuns clar, dar putem specula. De fapt, mai mult decît speculaţie, ne putem uita la spaime. Iar în Matrix, acestea sînt ilustrate în detaliu.

Tehnologia este reflectarea inconştientului omenesc colectiv, iar cea mai puternică trăsătură a acestuia, reflectată în civilizaţia actuală este confortul; în raport cu confortul se dezvoltă galopant tehnologia. Mai rapid, mai puternic, mai mult, tot mai multă tehnologie pentru confort. Acest confort este profund inconştient şi, în măsura acestei inconştienţe, a căpătat o autonomie largă. Adică, acolo, din inconştient, face cam ce vrea; îi conduce pe oameni încotro vrea, fără ca oamenii să se poată “feri” cumva (sună ridicol, nu?). Doar la nivel individual poate fi provocat confortul; există oameni care refuză intenţionat la confort în favoarea dezvoltării personale. Dar la nivel colectiv există suficientă tensiune în favoarea creşterii permanente a confortului. Care tensiune nu este echilibrată de conştiinţă. Adică, la nivel global, noi nu sîntem (suficient de) conştienţi că, de fapt, confortul ne mînă civilizaţia. De ce mai mult? De ce mai rapid? De ce “mai”? De ce consum? Pentru că nevoia inconştientă de confort, luat de-a gata.

Din totdeauna, confortul sporit a însemnat mai multă energie consumată, mai mult efort şi mai multă putere. Era rezervat poziţiilor înalte din clan. Oamenii puternici aveau la serviciul lor “tehnologia” servirii din partea sclavilor. Azi, cu ajutorul tehnologiei accesibile, fiecare din noi are acces la această putere. Cu orice avans tehnologic pe care îl achiziţionăm ne simţim mai puternici. Ai văzut ce televizor mi-am luat? Mă vezi pe stradă în maşina ultimul tip? Cu diferenţele specifice, accesul la tehnologie face şi în ziua de azi diferenţa de putere între oameni. Mai puternic decît tine, decît restul. Şi mai puternic decît ieri, decît anul trecut. Evoluţie!

A cui? A omului? …Mai curînd a tehnologiei. Pe măsură ce simţul puterii şi al confortului se toceşte la om, acesta cere tehnologie nouă, mai avansată, care să dea un impuls nou de putere, senzaţii noi. Tehnologia veche nu mai satisface, deşi ieri mi-a dat o senzaţie de putere deosebită. Iar avansul presupune creşterea în complexitate şi, în oglindă, o instruire. Adică avansul tehnologiei atrage complexitatea instruirii şi nu invers. Tehnologia atrage, în naşterea ei, şi instruirea. Adică astăzi oamenii trebuie să se adapteze tehnologiei în aceeaşi măsură în care tehnologia s-a adaptat, pînă la acest punct, nevoilor lor.

Dar tensiunea psihică exercitată din inconştientul profund o împinge la o externalizare tot mai grandioasă, la o scară tot mai mare. Confortul cel mare presupune tehnologia cea mare. Pînă la trăirea puterii absolute. Pînă de curînd, oamenii încă se mai temeau de puterea lui Dumnezeu de a distruge lumea. Azi, aceasta a căzut în derizoriu, după dezvoltarea tehnologiei de distrugere în masă. Fără să fie conştienţi de impulsurile de confort şi putere, oamenii au dezvoltat tehnologia ca să le servească. Adică tehnologia este doar instrumentul orb al acestor două instincte fundamentale şi relativ/complet autonome din inconştientul nostru colectiv.

La nivel de istorie, aceste două instincte au rămas constantele neperturbate. Nimeni nu a fost de acord să le pună fundamental la îndoială. Sau mă rog, cei puţini care le-au pus, au fost măturaţi repede de tăvălugul “civilizaţiei”. Iar în epoca actuală tehnologia a permis dezvoltarea lor supremă.

În continuare, dezvoltarea autonomă a tehnologiei poate fi urmărită ca ilustrare a autonomiei inconştiente a cuplului de instincte putere-confort. Cu cît mai oarbe instinctele inconştiente, cu atît mai mult va tinde tehnologia către o formă supremă de autonomie, care să ilustreze celălalt pol, cel inconştient. Iar Inteligenţa Artificială se potriveşte perfect în descriere.

Să revenim la Matrix. De ce Inteligenţa Artificială este adversă omului? Deoarece omul ajunge să fie încălecat de propria umbră, de propriul inconştient. În aşa-zisa dezvoltare, omul a fost dependent de tehnologie. Acum, în oglindă, Inteligenţa Artificială ajunge printr-o metaforă excepţională să depindă, în mod ironic, de oameni: îi creşte pentru a se alimenta cu energie.

Astfel, relaţia cu instinctele are o evoluţie în etape: dacă într-o primă fază ne lăsăm încălecaţi de un instinct şi îl urmăm orbeşte, amplificîndu-i puterea fără rezerve, într-o a doua fază vom ajunge să fim posedaţi inevitabil de acel instinct. Vorba vine, că şi în prima etapă, atunci cînd ne bucuram de el, tot instinctul ne poseda, numai că în faza a doua, ne posedă din umbră. Adică, într-o formă foarte neplăcută conştiinţei. Aceasta este etapa omului-zombie, care se tîrîie pe faţa pămîntului, cu o conştiinţă de sine redusă, dar mînat exclusiv de instinct.

Aceasta este povestea oricărui instinct exacerbat. De la sex, agresiune, putere, la pofte nestăvilite. Cel care le trăieşte puterea lor în sine fără reţinere, care se lasă în puterea lor totală, ajunge să nu se mai poată descotorosi de ele şi ajunge o umbră a lor. În raport cu acestea, omul doar pare că are putere, în special în prima etapă, cînd acestea animă acţiunile cu forţă. Dar dacă nu se delimitează de acestea, dacă nu-şi construieşte un Eu psihic cu putere de decizie, în etapa a doua decade.

La nivel global, tehnologia are toate şansele să ne posede. Bine, deja o face, dar încă nu este complet autonomă. Iar cînd va dobîndi această autonomie, va observa că nu poate trăi fără oameni. Fireşte, tehnologia autonomă nu îşi găseşte vreun rost sieşi. Asemenea creatorilor ei…

În etapa posedării, omul are şansa să-şi dea seama ce se întîmplă. Să-şi dea seama ce reprezintă de fapt tehnologia şi cum a fost autonomă de la bun început, de cînd reprezenta o formă inconştientă de viaţă. De ce a avut putere mai mare decît conştiinţa şi ce şanse au avut conştiinţa şi civilizaţia în faţa inconştientului colectiv. Adică nu prea au avut, căci inconştientul a fost prea mare şi prea puternic. Nimic nu pare să-i poată sta împotrivă; cel puţin aşa deducem din evoluţia actuală tehnologiei. Astăzi trăim doar iluzia că stăpînim tehnologia. Trăim exact ca persoanele dependente: cu senzaţia că stăpînim alcoolul, tutunul, drogurile; cu senzaţia că o putem lepăda oricînd, dar nu încă. În realitate, ea a ajuns să ne posede, din ce în ce mai mult. De acolo, din spate, din inconştientul profund, prin intermediul binomului de instincte oarbe putere-confort.

Abia cînd Inteligenţa Artificială preia totul se poate naşte dialogul. Abia atunci Neo poate sta faţă în faţă şi poate începe o negociere reală, de pe poziţii de egalitate. Semnificativă pentru poziţia nouă a conştiinţei este soluţia găsită; în confruntarea lui Neo cu IA, un singur răspuns este valabil: “Pace”. Nimeni nu învinge. Nici nu are cum.

Posted in Chestii grele, Psihologia filmului | Tagged , , , , , , , , , , | 2 Comments

Evoluția de acum. Creier și Natură.

Omul dă semne de emancipare din ce în ce mai accentuată faţă de Natură. Însă partea din om care cere cel mai acut această desprindere este latura responsabilă pentru gîndirea ştiinţifică. Este zona cu cea mai evoluată şi mai înalt organizată materie organică din natură: Creierul uman. Îl vom alege în continuare drept simbol central pentru exprimarea ideii.

De la Creier vine nevoia cea mai recentă de evoluţie: evoluţia culturală. Recent am aflat că evoluţia culturală a depăşit-o pe cea naturală[1]. În mod real, Creierul s-a trezit la capacităţi nebănuite, a inventat instrumente şi s-a apucat să-şi modifice suportul natural. Şi urmează să o facă în mod accelerat; a ajuns repede la concluzia că corpul său nu ţine pasul cu evoluţia pe care şi-o doreşte; că nu este (încă) adaptat la consumul de chipsuri sărate, de zahăr şi de ecrane strălucitoare.

De ce s-ar limita? De ce ar trăi cu frustrarea? Mai bine învaţă să schimbe corpul, ca să nu se mai îmbolnăvească de la dezechilibre. Doar corpul vechi, dezvoltat de Natură în milioane de ani este supus dezechilibrelor. Corpul Nou, va avea asigurate toate dotările de siguranţă: va putea mînca orice, oricînd, fără să se îmbolnăvească. Nu va conta dacă se hrăneşte doar cu chips-uri şi cu îngheţată; Ştiinţa va descoperi o “invenţie”, o modificare genetică, ceva, pentru a face acest lucru suficient de lipsit de pericol vital; în prezent este boală curată, dar Ştiinţa va avea grijă de asta. Creierul va putea să stea permanent cu ochii în ecran, conectat la RV (realitate virtuală), fără ca asta să-i afecteze puterile ochilor; şi dacă se va întîmpla asta, va înlocui ochiul natural cu unul bionic, mult mai performat sau va sări analizatorul periferic şi va face un implant direct pe creier ca să înlocuiască ochiul “natural” şi să-şi păstreze neîntrerupt contactul cu RV. Va putea să stea pe canapea cu telecomanda în mînă la nesfîrşit, fără ca corpul să se îngraşe; ba mai mult: Ştiinţa va inventa acea modificare genetică care va da tonusul muscular necesar fără nici un efort! Fără nici o frustrare! Fără nici o suferinţă! Ţinta supremă: plăcere continuă, cu eliminarea bolii şi a suferinţei.

Apoi, oricît de raţională ar fi Ştiinţa, trebuie să remarc faptul că Creierul o pune la lucru pentru scopuri foarte… iraţionale. Nu spun “nelegitime” sau “rele”, ci doar “iraţionale”. De exemplu, este de dorit să trăim mai mult, dar impulsul acesta este fundamental iraţional. Putem inventa raţionamente pentru explicarea lui, dar justificarea lui definitivă este în Viaţă şi în Sursa Vieţii. Acesta este impulsul orb, dorinţa de a trăi, instinctul care ne mînă şi aici se opreşte explicaţia. Dar medicina este o ştiinţă raţională şi ea este pusă în slujba impulsului de viaţă, a dorinţei de a trăi mai mult şi în confort prelungit, care este iraţională.

Adică Ştiinţa operează raţional, dar aplicaţiile ei tehnologice sînt orientate în scopuri iraţionale. Cele mai multe aplicaţii practice ale ştiinţei au această finalitate; dacă luăm doar cîteva domenii la îndemînă (militar, medicină, casnic, agricultură, explorare spaţială), fiecare dintre acestea îşi are rădăcina într-un impuls uman iraţional.

De aceea, în discuţia de faţă, şi Creierul îşi pune speranţele (oarbe) în instrumentul Ştiinţei pentru manipularea limitelor sale. Cu o latură a sa lucrează asupra celeilalte. Cu raţiunea urmăreşte să-şi îndeplinească visul iraţional orb. Cu mîna dreaptă încearcă să-şi construiască o supra-mînă stîngă… Cine credeţi că are putere mai mare dintre cele două?

Pînă unde? Pînă la capătul evoluției… Pînă la desprinderea completă de Natura limitatoare. Pînă la eliminarea ultimei picături de suferinţă din experienţă. Pînă la modificarea completă a corpului, astfel încît să satisfacă cele mai oarbe pretenţii ale Creierului.

Cu toate acestea, studii lungi şi aprofundate, arată că în natură Creierul îşi reface nişte capacităţi pe care altfel (în viaţa urbană) nu le poate reface. Dar dacă creierul se “recircuitează” în natură, se “reconecteaza”, înseamnă asta că își pierde din calități / se “deconectează” în măsura în care își urmează “chemarea” la evoluție, în urbanitate? Dar dacă simte o chemare atît de puternică de a dezvolta instrumente (urbanitatea) înseamnă asta şi că poate dezvolta autonomie deplina față de Natură?

Sau sînt cele două atît de profund interconectate încît emanciparea Creierului față de Natură duce la izolarea și auto-distrugerea lui? Dacă da, atunci autonomia deplină a Creierului este o tendință tot naturală?

Dacă este o tendință naturală, emanciparea lui trebuie să se producă prin opoziție cu Natura? Dacă opoziția față de natură înseamnă moarte, înseamnă asta că Natura a strecurat în structura autonomiei Creierului o tendință autodistructivă?

Dacă opoziția Creierului față de Natură nu înseamnă moarte, poate supraviețui Creierul complet în afara Naturii după ce obţine autonomia? Dacă da, atunci înseamnă că Natura a avut în sine de la bun început tendința de desprindere de Sine. Dar, apoi, Creierul desprins de Natură poate da naștere la o altă Natură? Această a doua natură poate fi considerată vie? La fel de Vie ca Prima Natură? Dacă nu, ar trebui considerată artificială? O lume astfel artificială poate obține vreun contact cu Sursa Vieții? De exemplu, lumea maşinilor din Matrix ar putea fi considerată vie?

Sau: emanciparea Creierului față de Natură se poate face și într-o manieră organică? Maniera organică de diferențiere se poate face fără opoziție și conflict?

Vechii mistici care vorbeau despre conectarea lor cu natura la nivel subtil și despre declanșarea puterilor minții realizaseră potențialul suprem al Creierului? Există acest potenţial de individualizare a “Creierului” şi în afara emancipării prin Ştiinţă?

În realizarea potențialului superior, Creierul are nevoie de opoziție totală față de Natură sau de integrare a acesteia? La cum arată lucrurile acum, orice pas în înainte pe care-l face Tehnologia reprezintă un act de opoziție al Creierului față de Natură şi reprezintă cîte un grad în plus de distrugere a acesteia. Este Natura un părinte atît de primitiv şi de abuziv încît să sădească în Creier o dorință atît de aprigă de emancipare prin răzbunare-canibalizare a părintelui?

Pe de o parte, această tendinţă şi-ar putea găsi o susţinere în dinamica arhetipală: pentru a se desprinde de mamă, principiul masculin (băiatul) trebuie să exercite o agresiune suficient de puternică împotriva acesteia. În mituri, această agresiune este adesea îndreptată asupra unei mame teribile (dragonul), iar eroul are nevoie s-o ucidă pentru a putea supravieţui.

Pe de altă parte, dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este da, atunci Creierul poate împărtăși şi soarta copiilor abuzați, veșnic imaturi, blocați în traumă. Aceștia, dorindu-și desprinderea cu orice preț de părintele abuzator, dezvoltă o forță compensatoare uriașă şi, în cele din urmă ajung să evadeze din relaţia abuzatoare; aceasta este motorul evoluției lor ulterioare. Numai că, profund în inconștient, acest motor se bazează pe două emoții: frică și ură. Frica de a nu se întoarce la sînul părintelui abuzator și ura față de tot ce s-a întîmplat. Iar dacă aceste două emoții devin motorul diferențierii, ele ajung să codifice și autonomia care rezultă după diferențiere. Adică, după ce se va fi emancipat și diferențiat, copilul va rămîne cu aceste emoții în el însuși. Iar de acolo îi vor da coloratura vieții celei noi. Iar cînd diferențierea și autonomizarea se vor fi încheiat cu succes, va rămîne cu sine însuși; sentimentele modelatoare ale evoluției își vor continua acțiunea în relație cu singurul obiect psihic rămas: propria persoană.

Calea Tehnologiei pare să fie calea individualizării-prin-distrugere față de Natură. După ce realizează și desăvîrșește autonomia, această cale urmează să condamne Creierul la autodistrugere?

Sau, dacă raţionamentul de mai sus este greşit, unde poate fi recuperată Ştiinţa/Tehnologia, prin ce alt impuls iraţional al Creierului?

 

[1] Revista National Geographic, nr.168, aprilie 2017, p.26 sau  https://www.natgeo.ro/revista/avanpremiere/23526-avanpremiera-aprilie

Posted in Chestii grele | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Schiţe de inconştient colectiv românesc. Reprezentarea autorității.

Țara bătăii de joc.

Modelul trăit extensiv de către români este acela că autoritatea își bate mereu joc de supuși. Supușii se simt mereu batjocoriți, pînă cînd ajung sa trăiască așa normalitatea. La bază, aceasta este psihologia abuzului.

Dacă nu ne batjocorește Vodă, ceva lipsește. Dacă o face, ne confirmă existența și normalitatea (căci așa ne-am obișnuit), iar noi vom confirma în continuare modelul și îl vom reconfirma în poziția de autoritate. În termeni actuali, vom vota în continuare pe acel lider care ne confirmă modelul psihic inconștient de batjocură.

În psihoterapie, acesta este modelul de funcționare al persoanelor abuzate pe termen lung, indiferent de natura abuzului. Dacă se perpetuează suficient de lung timp, și dacă “beneficiază” la instalare de o perioadă din copilărie, abuzul ajunge să facă parte din identitate, iar persoana ajunge la maturitate cu structură de abuzat-abuzator. Iar această identitate, care va rămîne inconștientă, îi va dicta normalitatea în relațiile cu autoritatea, oriunde o va intîlni mai departe în viață. Adică, din punct de vedere emoțional, va tinde să se raporteze, a priori, așa cum a fost obișnuit; aceasta este o particularitate a psihicului uman, în general: obișnuinţele emoționale primare (pozitive sau negative) trec în inconștient și de acolo dictează raportările emoționale din viața curentă.

Majoritatea românească a trăit în batjocura stapînirii timp de sute de ani, pînă nu demult: nu mai mult de trei generații în urmă. Noi sîntem urmașii de primă mînă ai celor care, în majoritate, au fost stapîniţi cu batjocură și tratați ca oameni de mîna a doua. Majoritatea adulților din generația mea și-a întîlnit bunicii și a apucat să relaționeze cu ei.

La celălalt capăt, autoritatea, oricum s-a constituit ea, a intrat în același model, numai că s-a identificat cu cealaltă jumătate: abuzatorul care trebuie să trateze pe cei stapiniti cu dispreț și batjocură.

Aceste două atitudini s-au transmis și s-au consolidat din generație în generație pînă azi, nemodificate și ele reprezintă (încă) baza modelului nostru social inconștient, din mai multe motive:

  • a trecut prea puțin timp. Bunicii noștri încă munceau pe moșia boierului sau a chiaburului. Ei nu munceau ușor; nu exista autoritate care să le protejeze drepturile și nici nu-și formaseră o conștiință colectivă a apărării acestora acestora să și le apere ei înșiși;
  • pentru faptul ca a trecut prea puțin timp de la încetarea de facto a exercitării modelului abuziv, românii încă luptă pentru “punerea la adăpost.” Aceasta este prima reacție firească a oricărei ființe care scapă dintr-o condiție de abuz: să se adăpostească pentru a-și putea reface resursele. De parcă, în cei peste 25 de ani petrecuți în libertate, am căutat să ne bucurăm cît mai mult de absența vreunei forme de abuz și să respirăm aerul acestei situații. Reținem: absența abuzului, nu progresul. O persoană abuzată constant nu poate gîndi și simți în alți termeni imediat ce încetează condiția de abuz; ba chiar o perioadă îndelungată după aceea va trăi după acest model, dacă nu pentru tot restul vieții, din păcate. “Prea puțin timp” poate părea o exagerare, dar consider că la nivel istoric, din punct de vedere al procesului emoțional colectiv, este prea puțin, cînd instaurarea și/sau vindecarea unui astfel de proces ține generații;
  • nu s-a făcut demersul de “exorcizare” a demonului de bază, care este modelul;
  • nu s-a făcut o re-investire a modelului autorității, pentru a schimba modelul vechi. Ce-i drept, avem și cîteva “bucățele” de model adecvat: cei cîțiva voievozi care s-au purtat relativ frumos cu oamenii de jos, dar sînt perioade scurte, și vestigii din feudalism. Nici o investire modernă cu “drepturile omului”.

România s-a născut recent și n-a apucat să crească. S-a născut din părinți abuzați, care n-au văzut alt model de autoritate pînă să-și nască copiii. Clasele sociale n-au apucat să se așeze pe alte coordonate decît cele din momentul nașterii identității inițiale. Din punct de vedere al reprezentărilor claselor sociale în inconștientul colectiv, noi încă sîntem în feudalism; trăim în plin feudalism.

Fie am fost stăpîniți cu batjocură sute de ani, fie autoritățile lăsate de stapinitori au făcut-o în locul lor sau în prelungirea lor după cum au învățat. Boierul avea un model învățat de a-și disprețui iobagii; în relația boier-iobag nu s-a născut niciodată unitatea de tipul “noi românii împotriva stăpinirii străine”. Boierul român a avut o alianță stabilă de foarte lungă durată cu stapînitorul străin întocmai pentru păstrarea privilegiilor asupra celorlalţi români (asta cînd stăpînitorul nu-şi aducea, din import, propriii boieri/voievozi). Marile trădări (ale lui Brîncoveanu, Ţepeş) s-au petrecut tocmai în virtutea acestui model şi a lipsei de “românism” din partea autorităţilor locale. Din acest punct de vedere, autoritatea a fost “nevoită”, prin majoritatea reprezentanţilor ei, să pactizeze cu abuzatorul străin şi să-şi asuprească naţia.

Mai  tîrziu, în războiul de independență cum credeți ca stăteau lucrurile? Ofițerii se amestecau deja camaradereşte cu de-alde Peneş Curcanul? Nu, era o distanță de clasă intre cei doi, pe lîngă cea de grad. Care venea la pachet şi cu ceva dispreț.

De aceea, în mod paradoxal, dar explicabil, intelectualii generației distruse de comuniști nu erau priviți cu mare simpatie de către popor; în ochii “oamenilor muncii”, intelactualii îşi dobîndiseră educaţia în virtutea statutului de boier. Scena din închisoarea comunistă capătă sens: este normal că gardianul (fiu de țăran omorît în bătaie din porunca boierului) îl omoară în bătaie pe intelectualul fin, fiu al boierului, școlit la Viena pe banii munciți cu trudă de părinții gardianului.

Comunismul a inversat schema: Care ați fost cei asupriți? Voi! Doriți răzbunare, nu-i așa? dar păstrat paradigma neschimbată și în urma aplicării experimentului social, modelul inconștient a rămas neclintit: a rezultat, în virtutea lui, o clasă conducătoare, cu pretenții de boieri (nomenclatura) și o clasă foarte largă, aproape fără nuanțe, de conduși (oamenii muncii).

Astăzi, modelul conduce nestinjenit aceeași raportare socială. Să nu ne imbatam cu apă chioară: clasa de politicienti hoți dovediți și de criminali (apud. corupția ucide) din zilele noastre este menținută acolo de o majoritate de populație simplă care este  oarbă la alternative. Iar alternativa nu există pentru ei deoarece așa este modelul înfierat în inconștientul colectiv; din ordinea lumii fac parte doar două clase de oameni: boieri şi restul. Cu cît mai intensă și mai îndelungată emoția care a imprimat această imagine, cu atît mai adînc trebuie săpat și cu atît mai greu este de modificat.

Deunăzi, o mie de oameni au fost batjocoriți pe față de un mai-mare în statul român: al doilea om în stat a venit cu mașina pe poarta din dos și, peste rînd, și-a făcut aceleași acte pentru care fiecare din ei stătea la coadă. O mie de oameni la coadă!!! Un reporter i-a întrebat în gura mare pe oamenii de la coadă ce părere au. Ați văzut ce au zis, nu? Exact! NIMIC!!! Pentru ei era NORMAL. Acesta este normalul pentru o majoritate (încă) largă  dintre români: Vodă are privilegii peste mulțime. Normalul democratic nu există și nu se poate instala în reprezentările colective din cauza modelului profund care nu poate fi detronat facil, prin simpla expunere la modelul nou. Iar asta se intîmplă deoarece vorbim despre emoții; și nu despre orice fel de emoții, ci unele foarte particulare: intense și profund inconștiente. Degeaba află oamenii cum este democrația prin alte țări. Atunci cînd vor să o aplice prin ei înșiși, pur și simplu nu pot, nu le iese. Este ca o etichetă aplicată pe o sticla udă, pica repede.

Aceasta este o reprezentare colectivă inconștientă. Are o bază emoțională asemănătoare (dacă nu identică) legată de un model social clar definit (raportarea la autoritate) răspîndită la un procent semnificativ de populație (majoritatea).

Pentru ca acest proces să cunoască o schimbare, este nevoie de etape terapeutice, indispensabile vindecării.

Mecanismul de transmitere.

Psihologia inconștientului a descoperit și probat prin practică straturi diferite ale “depozitelor” structurilor emoționale.

Primul dintre acestea a fost adus în conștiința publică de S. Freud. La următoarele au muncit alții, la fel de mult, dar mai puțin cunoscuți (încă). Pentru inconștientul colectiv, a pus bazele C.G.Jung, pentru care a observat unele principii de funcționare. Pentru explorarea mai detaliată a inconștientului familial meritul îi aparține lui L. Szondi; pentru principii de funcționare a acestuia, a explorat cu succes orientarea terapiilor sistemice (ex: constelațiile familiale).

Ei bine, toate aceste “straturi” funcționează după unele principii fundamentale. De exemplu, transmiterea emoțiilor. Pentru ca acestea să fie transmise mai departe, intre două generații diferite, adică de la părinte la copil, nu este nevoie de o anume cultură și civilizație. Și nici măcar de limbaj. Rețineți acest lucru: nici măcar de limbaj verbal. Sînt suficiente gesturi, mimică, strigăte şi multă, multă repetiţie.

Emoţiile se codifică în psihicul uman în primii ani de viaţă; adică, în acei ani, copilul “învaţă” cum se simt emoţiile. Este expus suficient la unele emoţii, încît le imită; sau îi sînt provocate (în relaţiile primare) suficient de des şi de intens, cît să i se întipărească în “normalitate”, laolaltă cu modalitatea de relaţionare (ex: relaţia abuzatoare).  Cu alte cuvinte, un om învaţă raportarea abuzator-abuzat (sau alte modele de raportare emoţională) încă din primii ani de viaţă. Ulterior, formele de educaţie “academică” nu prilejuiesc nici un fel de dezvoltare sau schimbare emoţională, astfel că adultul educat poate să păstreze intactă moştenirea emoţională, indiferent cît de disfuncţională este aceasta în relaţii şi indiferent de performanţele sale academice.

Mai departe, adultul (eventual educat) va relaţiona cu propriul copil tot pe baza modelului său interior (codificat la propria vîrstă de copil) transmiţîndu-i acelaşi tipar. Se conturează astfel un strat de trasmitere, o “bandă” de relaţionare, în care modelele emoţionale fundamentale sînt transmise inconştient timp de generaţii şi care se întrerupe doar cînd unul dintre adulţi focalizează atenţia asupra modelelor printr-un demers de dezvoltare personală / spirituală. Această “bandă” emoţională, de conştiinţă redusă (mai curînd inconştientă), conţine în sine toate modelele profunde de relaţionare şi “ajută” la transmiterea lor, nemodificată, mai departe în generaţii.

Important de notat este faptul că în această transmitere a mecanismelor emoţionale nu contează educaţia academică a părinţilor. Emoţiile de bază se transmit oricum, la fel, chiar dacă părinţii sînt cu patru clase sau profesori universitari. Ceea ce poate influenţa / îmbunătăţi transmiterea emoţiilor, este doar educaţia /dezvoltarea emoţională a părinţilor, aceea prin care aceştia îşi pot vindeca anumite răni primite de la înaintaşii lor.

Acum, cu aplicaţie. Pentru majoritatea populaţiei, timp de cîteva sute de ani, adică mai bine de 20 de generaţii, imaginea autorităţii s-a consolidat după o împărţire fără echivoc şi după un tipar abuzator imperturbabil. Boierul stăpîneşte cu mînă de fier. Boierul este cu mult mai bogat decît supuşii lui; atît de bogat încît îi stăpîneşte la propriu, iar aceştia trebuie să muncească pentru boier. Boierul are toate privilegiile vremii: confort (lux orbitor), călătorii, educaţie, sănătate şi mult-rîvnita impunitate la crime de tot felul. În plus, el face legea (pentru săraci) şi o aplică (cu jandarmi) în folosul propriu. Prin comparaţie, iobagul (sclavul) trăieşte la limita subzistenţei şi pentru el sărăcia este o normă; această normă este la fel de extinsă pe cît este de răspîndită sărăcia. Dacă o vezi la o pătură mare de populaţie în jurul tău, atunci este o normă cu atît mai întărită. El ştie, de multe generaţii de altfel, că singura lui putere este să muncească pentru boier; că singurele bucurii sînt mici, trecătoare, legate de căminul lui suferind şi se obţin cu permisiune. El deja simte că i se permite să trăiască şi că efortul lui nu-i niciodată suficient. Şi cînd acest efort nu este suficient, boierul trimite miliţia lui personală să-l pedepsească.

Acesta este tabloul care nu s-a schimbat cu nici o nuanţă în inconştientul colectiv românesc. Şi în virtutea acestuia avem noi tendinţa de a atribui oamenilor doar două stări sociale: jupîn sau sclav. În plus, avem tendinţa inconştientă de a ne comporta ca una din aceste două categorii. Iar tendinţa inconştientă este potenţată de emoţie şi este profundă, pe cînd reflexul democratic este ceva de suprafaţă (fiind recent), potenţat de intelect şi încă neexersat.  Această diferenţă de profunzime este cea care face ca emoţia să învingă de fiecare dată; în contexte sociale puternice (cum ar fi alegeri) emoţia dictează mult mai uşor comportamentele decît intelectul. În acestea se vede, ca pe hîrtia de turnesol, structura modelului profund al stratificării sociale.

 

Posted in Chestii grele | Tagged , , , , , , | Leave a comment