De ce sînt un explorator de vise?

Precum în vis, aşa în viaţă” este principiul diriguitor şi scopul explorării viselor. Asta se poate traduce în două tendinţe: “recuperarea” unor laturi din noi înşine, pe de o parte, şi să fim mai congruenţi cu noi înşine, pe de altă parte. Pe măsură ce explorez visele, pot să conştientizez din ce în ce mai mult atitudinile polare care îmi influenţează comportamentele şi alegerile zilnice, de tipul alb-negru: bine-rău, frumos-urît, obedient-răzvrătit, iubitor-fără sentiment etc. Apoi am ocazia să văd cu care dintre poli mă identific (eventual complet) şi, în consecinţă, care este polul opus pe care eu îl resping. Noi oamenii, avem natural tendinţa ca, dacă ne identificăm cu unul din poli, să ne identificăm la modul absolut şi să îl respingem pe celălalt; de exemplu, dacă mă consider un om cinstit care spune adevărul, îl spun întotdeauna şi niciodată nu mint.

La baza acestei împărţiri în atitudini polare stă o atitudine, un “script” interior pe care mie-mi place să-l numesc Inception (după ideea filmului cu acelaşi nume). Acest script, îl pot cunoaşte explicit sau nu, dar îl trăiesc oricum, chiar şi atunci cînd nu-l recunosc conştient, deoarece îmi ghidează acţiunile. De exemplu, dacă am fost educat/condiţionat să fiu o persoană (complet) paşnică iar în vise mă manifest agresiv, scriptul meu poate fi ceva de genul “Agresivitatea este (toată) rea” sau “Atunci cînd sînt agresiv, oricît de puţin, cad în păcat”.

Oricare ar fi scriptul, îl preiau prin condiţionare din mediu, în educaţie. Cel mai adesea îl preiau prin imitarea sau impunerea unei atitudini; or, atitudinile, fiind raportări bazal emoţionale la fapte de viaţă, nu ajung foarte des în conştiinţă, deoarece nu sînt neapărat exprimate verbal. În copilărie, noi sîntem fiinţe preponderent emoţionale, deoarece limbajul se dezvoltă în urma emoţiilor; mai întîi iubesc sau urăsc o persoană sau o stare de lucruri şi abia apoi învăţ să gîndesc despre ea. Astfel că atitudinile noastre inconştiente faţă de principalele aspecte ale vieţii au în centrul lor emoţia drept cel mai puternic nucleu şi abia la periferie gîndirea cu evaluările ei raţionale. Pot prelua, de exemplu, prin impunere, atitudinea tatălui faţă de autoritate doar văzîndu-l pe el cum reacţionează la autoritate, în mod repetat. Ulterior, crescînd, învăţ şi ce spune lumea, ce scrie în cărţi sau cum sînt legile sau Constituţia, însă atitudinea mea faţă de autoritate va fi influenţată în mod preponderent (pozitiv sau negativ) de nucleul de emoţie “învăţat”(preluat) în copilărie prin imitarea modelului primar.

Şi toate ar fi perfecte dacă controlul conştient ar fi suficient; ne-ar da realmente senzaţia că putem controla totul. Dar de obicei nu este; tot ce ţinem, cu forţa, dincolo de pragul conştient, ajunge să se manifeste, în cele din urmă, în noi. Şi cum în viaţa trează nu-i permitem în nici un fel, din cauza interdicţiilor, se manifestă în viaţa adormită, în vise precum şi în comportamente de care nu sîntem conştienţi. Din acest punct de vedere, (unele) visele pot fi privite şi drept compulsii la a trăi ce nu apucăm să trăim în viaţa trează.

În cele din urmă, ajung la psiholog şi pomenesc cît de bun sînt eu în viaţă, iar el îmi cere să-i spun şi visele. “Ce treabă au visele?”, mă pot gîndi. “Sînt nişte non-sensuri care trebuie alungate”. Ei bine, în procesul de recuperare personală, tocmai atitudinile polare au nevoie să fie observate pentru ca scriptul de bază al scindării lor să poată fi identificat; iar visele ajută în chip magistral tocmai în acest proces. Doar după ce fac asta pot spune că am ocazia să aleg (mai) conştient şi să-mi construiesc valori personale, bazate pe nevoi personale. Pînă atunci, alegerile personale nu vor fi alegeri personale; se vor naşte din influenţa uneia sau alteia din cele două atitudini polare. Care atitudini, la bază nu sînt ale mele: sînt fie împrumutate, fie construite în opoziţie cu ceea ce am respins eu cel mai mult în viaţă.

 

Posted in Despre vise | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Despre extravertirea mult-prea-accentuată a lumii.

Cu criza actuala și băgatul în casă cu forța abia-abia se mai echilibrează puțin lucrurile. Că prea ne luase iureșul cu ieșitul. De intrat apucam să intrăm din ce în ce mai puțin, și la propriu, și la figurat.

Să explic ideea. În mod normal, psihicul uman e guvernat de două atitudini posibile, după cum îi este atenția orientată pe funcția lui principală: dacă atenția este orientată spre interior, îl vom numi pe omul acela preponderent introvertit; invers – extrovertit (extravertit).

Izolarea obligatorie la domiciliu ne-a forțat să stăm mai mult cu noi înșine, mai mult în “interior”. Desigur, cel mai puțin afectați de criza cu izolarea au fost oamenii care sînt în mod natural introvertiți; ei, prin natura lor petrec mult timp în interior (în interiorul casei, în interiorul lor etc.) așa că asta i-a ajutat. Dar în ciuda acestei împărțiri grosiere a populației în două categorii, aici vorbim și de obișnuințe sociale, de grup.

Pînă în vremurile noastre lumea (peste 90% dintre oameni) practica introvertirea sezonieră. Adică la venirea iernii intrau în casă. Iar extravertirea în timp de iarnă era chiar o problemă de bani mulți. Doar cei din clasa superioară aveau suficientă putere financiară să se exhibe în casă; adică sa dea baluri și recepții sau evenimente la care să invite multă lume, prilej cu care toată lumea invitată se mai extrovertea puțin (să-mi fie iertată exprimarea). Astea erau excepții care defineau regula: de regulă, iarna lumea stătea în casă, deopotrivă introvertiți și extrovertiți. Asta era o atitudine socială globală. Învățată prin forță, ce-i drept (forța naturii), dar acceptată ca pe orice limită naturală. Punctez aici faptul că limitele impuse de natură dădeau echilibru psihicului uman global.

În vremurile de după război, pe de altă parte, lumea a fost forțată la extravertire; din ce în ce mai mare, din ce în ce mai accentuată. De ce? Pentru ca extravertirea vinde. La bază este modelul actual de succes al societății, capitalismul, din ce în ce mai centrifug. Cumva, prin modelul capitalist, dezvoltarea a devenit sinonimă cu dezvoltarea economică, iar aceasta din urma sinonimă cu extravertirea. Astfel, dezvoltarea economică a ajuns sa depindă în mod direct de o trăsătură psihică umană.

Cu cît trăiești mai mult conectat la exterior, cu atît ai șansa de a fi influențat de marketing, cu atît ești mai permeabil la nevoi inventate sau la exacerbarea celor naturale. Mai mult-ul constant și presant vine din presiunea capitalismului și este posibil doar dacă societatea ca întreg abandonează, treptat, total sau parțial reperele interioare.

Pe nevoia naturală și oarbă de confort s-a construit urbanizarea și s-a accentuat în timp, iar modelul capitalist a exacerbat-o. Astfel, la întîlnirea dintre cele două se naște simbolul extravertirii veșnice: mall-ul. În mall-ul universal nu doar ca nu ai nevoie să fii introvertit; nu mai ai voie să fii așa. Nu contează că consumismul ajunge nevrotic, factorii “de decizie” (cei cocoțați în vîrful lanțului trofic) nu vor renunța la paradigmă doar pentru a echilibra psihic societatea. Ca dovadă stau statisticile despre prăpastia tot mai mare dintre bogați și săraci (de exemplu, în 2016, suma activelor celor mai bogați 1% din clasament o depășea pe cea a celorlalți 99%).

Dar uite că (misterioase sînt căile inconștientului) întregul se echilibrează chiar dacă conștiința nu participă. Iar atunci cînd conștiința nu participă la proces (adică atunci cînd omul nu participă la transformare, ba chiar vrea s-o evite și sa păstreze nevroza neschimbată) se produce celebra “echilibrare din umbră”. De fapt, mai mult o compensare, acest fenomen apare întotdeauna cu necesitate, nu poate fi controlat și reprezintă indicatorul principal ca omul în cauză trăiește majoritatea timpului un dezechilibru major. Iar cînd apare, echilibrarea din umbră apare mereu într-o formă (foarte) deranjantă pentru conștiință. Adică omul va trăi un deranj maxim din ceea ce propriul lui sistem psihic, luat ca întreg va căuta sa echilibreze (desigur, în mod inconștient).

Exemplul cel mai bun îl găsesc a fi acela al omului workoholic care se îmbolnăvește. “Of, tocmai acum cînd aveam atîta treaba! La naiba și cu boala asta!” El neglijează în mod constant semnele corpului și nevoia întregului de odihna și ritm mai lent; are undeva imperativul de a ignora aceste semne, chiar și cînd ele sînt acute, pentru a munci cît mai mult. Cît? Pînă la cer. Cine profită de munca lui? El însuși? De cele mai multe ori nu… El este unul dintre eroii sistemului. Iar cînd organismul ca întreg se prăbușește, nu are capacitatea să recunoască nevroza și să o echilibreze; de cele mai multe ori așteaptă să se refacă (dacă nu-și propune sa se refacă din mers) pentru a se întoarce la același mod de viață. Pînă cînd? Pînă la următoarea criza. Și tot așa, pînă la prăbușirea finală.

Ce este boala pentru un astfel de om? Din punct de vedere al întregului este o oportunitate; din punct de vedere al nevrozei este o piedică. Putem face o aplicație la acest exemplu extinsă la nivelul întregii societăți. Semnele nevrozei se văd de foarte mult timp în societatea actuala; de la consumerismul exagerat la distrugerea mediului, toate au în centrul lor dezechilibrul psihic uman și bolile acestuia; depresia (lipsa de sens), obezitatea sau autismul, toate în creștere, reflectă cîte o fațetă a dezechibrului instaurat deja și care tinde să se accentueze.

Lumea, per ansamblu este aruncată din ce în ce mai violent în exterior (in exteriorul psihicului) iar asta dă  naștere la o tensiune intra-psihică. Din ce în ce mai puțini oameni se întorc cu privirea către interior, de unde și criza actuala de valori. Iar psihicul colectiv, tensionat de această situație, acționează într-un fel specific pentru a se echilibra: forțează Eul să “intre în casa”; să stea puțin în interior; să mai potolească nebunia și vîrtejul. Toate astea pentru a dobîndi un reper ceva mai stabil, de care Eul are nevoie ca de aer, dar nu mai poate recunoaște acest lucru. Exact ca în exemplul cu omul workoholic care, deși are nevoie de odihnă și de ritm mai lent, nu mai poate accepta asta.

Dar cum să faci conștiința publică conștientă de nevoia de introvertire cînd aceasta este posedată de demonul dezvoltării? Cam greu… Atunci intervine condiția de “boală” care echilibrează forțat sistemul.

Faptul ca pandemia ne-a băgat cu forța în case pare să fie mai greu de suportat nu pentru ca ne-a luat pe neașteptate, ci pentru că pierdusem antrenamentul la a sta cu noi înșine.

 

Posted in Gogu psihologu' la taifas | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

Prîslea cel Voinic şi merele de aur

Povestea are loc între două tărîmuri, simbolice pentru cele două tărîmuri psihice (conştient şi inconştient), într-un regat, acela al conştiinţei, în care împăratul, privit aici ca Eul în dezvoltare şi care caută să obţină o mărturie a Spiritului în lumea sa. Cei trei fii ai împăratului pot fi priviţi, în cheie psihologică, ca trei funcţii psihice la care apelează Eul în căutarea sa spirituală.

Neobişnuite pentru lumea asta, merele de aur, vin din “Lumea cealaltă”, sînt un simbol al Spiritului. Povestea nu spune cum a obţinut împăratul acest copac, însă, conform moralei populare, putem presupune că la mijloc a fost noroc sau un gen de însuşire necuvenită; nimeni, nu a apucat să mănînce vreodată din el pentru că încă nimeni nu a cîştigat încă această demnitate. Oricum, împăratul a plătit foarte mult pentru el, în bani. Plată, se pare, nepotrivită pentru un asemenea rod. Dacă pomul a apărut în această lume pur şi simplu, poate fi o invitaţie a Spiritului în lumea sa pentru explorare, pentru echilibrare. Dacă pomul a fost luat necuvenit, Spiritul îşi trimite mesagerul (care pentru oameni este hoţul) să-şi ia rodul, care pentru oameni este încă nemeritat.

Somnul paznicului/voinicului.

Reprezintă o probă clasică: capacitatea de a veghea este o calitate indispensabilă pentru călătoria în lumea de dincolo. În termeni psihologici, călătoria Eului în Inconştient (în lumea de dincolo) nu se poate face dacă acesta nu poate fi treaz şi atent. Aceste două calităţi sînt necesare pentru a putea institui starea de martor asupra a ceea ce se întîmplă în lumea Spiritului şi pentru a putea lupta, pentru a-şi păstra integritatea şi diferenţa/identitatea nealterată în faţa creaturilor ameninţătoare din Inconştient. Această ultimă condinţie se poate traduce şi prin apărarea în faţa pericolului inflaţiei (în termeni jungieni).

În povestea noastră, somnul reprezintă legătura pe care oamenii din lumea asta o au cu lumea de dincolo (Inconştientul) şi reprezintă o marcă a manifestării puternice a Spiritului în această lume. În evanghelie, apostolii lăsaţi să se roage, au fost găsiţi adormiţi de puterea evenimentului spiritual; ei încă nu aveau conştiinţa pregătită/antrenată pentru a lua parte la evenimente spirituale intense. În mod similar, imersiunea Spiritului în lume, în povestea de faţă, reprezintă un eveniment spiritual intens, căruia, conştiinţa obişnuită nu-i poate face faţă. De aceea, primii doi fraţi ai lui Prîslea, cu Eul neantrenat cad în somn atunci cînd apar zmeii care fură merele, ca mecanism de apărare în faţa vederii nemijlocite a ceva ce vine “de dincolo”.

De aceea, vitejia din astă lume nu este suficientă pentru o asemenea confruntare, care necesită pregătiri speciale. Alesul (Prîslea) îşi ia cărţi de citit (păstrează conştiinţa trează şi preocupată) şi ţepuşe pentru menţinerea corpului în stare trează, practicînd astfel o formă de asceză. Confruntarea cu hoţul nu se face faţă în faţă; forma lui nu este definită (caracteristică a manifestărilor Spiritului în lume) şi nici nu se întoarce să lupte. Ca urmare a focalizării conştiinţei, Prîslea dobîndeşte premiul cel mare: mere de aur pe care le duce mai întîi împăratului (simbol al principiului conştient).

Călătoria.

Eroul nu se mulţumeşte cu paza lumii acesteia ci acceptă provocarea Spiritului şi îşi urmează duşmanul în tărmul lui. Pentru a duce lupta pînă la capăt, el trebuie să coboare în Lumea Cealalta, o provocare al cărei deznodămînt nu-l ştie dinainte.

Comunicarea dintre cele două tărîmuri se face prin intermediul unei gropi, motiv des întîlnit în mitologia populară românească. Lumea din adînc este complet diferită, iar eroul întîlneşte numai creaturi necunoscute, cu excepţia fetelor de împărat.

Fetele de împărat.

Pînă ajunge la cea hărăzită lui, Prîslea trebuie să elibereze pe surorile acesteia. Acest fapt poate fi simbolic în felul următor: Anima este răpită în întregul ei în străfundul inconştientului şi este reprezentată de o triplă ipostază, prin cele trei fete de împărat. Pentru a ajunge la latura hărăzită lui, eroul este nevoit să treacă prin probele de dificultate crescîndă, în urma fiecăreia eliberînd cîte o fată de împărat care ar putea reprezenta cîte o instanţă a Animei. Fiecare fată de împărat locuieşte în cîte un palat făcut întru totul din metal – prima fată, într-un palat de aramă, a doua, într-unul de argint, iar a treia, într-unul de aur, aceste metale fiind stabilite şi în corespondenţă cu dificultatea luptelor cu zmeii (entităţile puse de pază) şi cu miza sufletească pusă în joc.

Traseul fetei de împărat poate fi doar presupus. Povestea nu spune cum ajunge ea în lumea de dincolo, însă, ca simbol al sufletului omenesc, fata de împărat este răpită de zmeu, în virtutea unei fascinaţii personale (în analogie, Zburătorul, amantul eteric, este cel care hrăneşte şi amplifică erosul idealizat al tinerei fecioare; însă el este privit ca o creatură de dincolo, un daimon şi, în lumea asta, se zice că ia chip de bărbat tînăr şi frumos, pentru a putea ispiti. Or, o dată trecut înapoi în lumea cealaltă, acesta poate lua orice formă, inclusiv de zmeu). Adesea, în mitologia românească, şi în culturile şamanice căderea în fascinaţie este tratată drept ca o răpire a sufletului; o entitate din lumea de dincolo ( din inconştient) a trecut graniţa către lumea asta (în conştiinţă) şi s-a arătat sufletului. Pentru că lumea asta nu poate arăta mereu adevăratul chip al creaturilor de dincolo, ele sînt văzute de suflet în feluri care îl atrag şi îi lasă un dor, neştiind că din această fascinaţie nu are scăpare şi nici avînd vreun mijloc de a se pune la adăpost: sufletul îi este dat omului din lumea de dincolo şi de acele conţinuturi va rămîne legat mereu. Dar nu va putea trăi în lumea aceea pentru că menirea lui este să devină conştient de sine şi de dinamica dintre cele două lumi; de aceea este menit să tînjească după conştiinţă şi să-şi afle împlinirea în întîlnirea cu aceasta. În poveste, fata cea mică de împărat, ca simbol la sufletului, îl îndrăgeşte din prima pe Prîslea (îl recunoaşte) şi îşi pune speranţa îl salvarea lui.

Un alt fapt semnificativ este acela că fata de împărat nu cedează cerinţelor zmeului, ceea ce arată o credinţă populară în puterea sufletului omului de a îndura suferinţa şi de a se păstra întreg şi diferenţiat. O uniune cu zmeul ar însemna pierderea lui şi incapacitatea de a mai fi recuperat. Dar sufletul este puternic şi rezistă, aşteptînd mîntuirea, izbăvirea din tărîmul întunecat (motiv creştin).

Zmeii.

Întîlniţi în majoritatea poveştilor româneşti, zmeii reprezintă opuşii eroilor. În general, un fir abia intuit leagă eroul poveştii de zmeu. În această poveste sînt trei zmei (la fel ca şi trei feţi de împărat) însă sînt simbolici pentru instanţele în dobîndirea comorii. Cel care deţine cele mai preţioase lucruri, fata cea mică şi mărul de aur, este unul singur şi puterile sale sînt singurele pe măsura eroului. Ceea ce-i aduce în confruntare sînt lucruri care au fost făurite de la început de către Spirit: merele de aur şi iubirea (uniunea cu sufletul). Cel care a creat de la început pomul cu mere de aur, a îngăduit să ajungă în lumea oamenilor, Cel care a creat sufletul omului şi i-a sădit nevoia de a se întregi, a creat, în aceeaşi măsură şi pe zmeul pe care l-a trimis (chiar dacă indirect, prin impusul hoţesc) să fure merele de aur şi sufletul eroului (fata frumoasă) şi să le păstreze ca pe o comoară în lumea de dincolo, prilejuind astfel imersiunea conştiinţei în această lume şi drumul în care eroul va dobîndi experienţa necesară pentru a conduce regatul lui din lumea pămîntească.

Altfel spus, eroul şi zmeul sînt legaţi încă de la început de un destin comun deşi nu ştiu asta (în alte mituri, acest lucru este declarat deschis de la început, ei fiind fraţi care sînt despărţiţi şi care ajung duşmani).

Lupta.

Deoarece sînt făcuţi cu puteri egale, eroul şi zmeul se luptă fără ca unul să facă vreo diferenţă. În intensitatea crescută a luptei, cînd şi soarele ajunge la zenit, ei ajung să se lupte în chip de foc (ca element de esenţă masculină). În teatrul luptei este trimis corbul, ca pasăre-mesager al Sinelui şi care poate face o primă diferenţă în luptă; el este mai încîntat de oferta eroului din lume decît de cea a creaturii de dincolo şi de aceea alege să-l ajute pe primul. Apoi, diferenţa decisivă o face fata de împărat, care îl ajută pe erou cînd acesta îi promite întoarcerea în lumea firească.

Moartea zmeului, acolo în lumea cealaltă, nu este echivalentă cu omorîrea sau cu alungarea lui din lumea aceasta. Atunci cînd este confruntat în lumea oamenilor, zmeul nu are o comoară deosebită cu el; echivalentul psihologic îl reprezintă refularea în inconştient a conţinutului care a ieşit de acolo şi ameninţă conştiinţa şi integritatea ei. Or, în poveste, zmeul este înfruntat pe tărîmul lui, în urma unei călătorii, şi în urma confruntării, eroul dobîndeşte o comoară; aceasta îi rămîne lui, este rodul luptei şi preţul călătoriei şi cu ea se întoarce în lume ca să facă diferenţa semnificativă în moştenirea împărăţiei; echivalentul psihologic îl reprezintă individuarea, creşterea şi maturizarea Eului.

Simbolic pentru fiecare victorie cu zmeii, este actul de luptă al eroului, prin care acesta îşi înfinge oponenţii în pămînt ca să-i poată decapita; arată nevoia şi obişnuinţa conştiinţei de a împămînta / ţintui locului o problemă a inconştientului pentru a o putea rezolva (decapita).

O posibilă semnificaţie simbolică o pot avea locurile în care Prîslea îi loveşte pe zmei cu propriile buzdugane. Pe primul îl loveşte în umăr, ceea ce presupune că îi atinge, braţul, puterea de a face. Pe al doilea îl loveşte în cap, sediu al raţiunii, iar pe al treilea îl loveşte în piept, sediul al iubirii. Ca în orice confruntare cu inconştientul, putem presupune că o dată aceste puteri identificate în adversar şi o dată de adversarul este învins, acestea sînt preluate, în mod magic, de erou. Astfel, în călătoria iniţiatică, în urma confruntării pe rînd cu cei trei zmei, Prîslea dobîndeşte şi puteri indispensabile maturizării lui ca om: a face, a gîndi şi a iubi.

Zgripsoroaica.

În calitate de creatură complet din lumea de dincolo, aceasta posedă puteri miraculoase şi poate parcurge distanţa dintre cele două lumi (o distanţă cu dimensiuni paradoxale în unele mituri); în virtutea vieţii cu care este înzestrată, ea se poate abţine cu greu să nu-l devoreze pe erou (şi conţinuturile autonome ale inconştientului sînt tentate să “înghită” conştiinţa, producînd inflaţia). Echilibrul este menţinut de faptele bune ale eroului, pe care ea îl duce înapoi în lumea din care a venit. Astfel, caracterul bun al eroului îi atrage aliaţi importanţi în călătorie, indiferent în care dintre lumi se află.

Întoarcerea.

Un motiv comun în mai multe basme româneşti îl reprezintă întoarcerea în modestie a eroului. Se pare că spiritul popular a surprins bine esenţa confruntării eroului cu lumea de dincolo. Acolo se întîlneşte cu felurite fiinţe şi este pus să treacă multe probe care îi aduc aminte de el însuşi, de potenţiale pierdute, de întregire. Or, întregirea înseamnă şi integrarea umbrei precum şi stabilirea unor relaţii cu puteri mai mari decît el însuşi. Astfel, deşi victorios, eroul se întoarce din imersiunea în lumea de dincolo (din inconştient) cu imagine de om simplu, smerit. De aceea nici nu este remarcat sau recunoscut după înfăţişare şi nici el nu se prezintă după identitatea veche; pentru că nici n-ar mai putea s-o facă. În urma călătoriei, el nu mai este nimic din ceea ce a fost înainte şi nici nu mai simte asta. Întîlnim această temă a dobîndirii noii identităţi în mai multe mituri iniţiatice, în care capacităţile şi identitatea profetice sînt dobîndite în urma unei călătorii iniţiatoare, în lumea de dincolo (ex: iniţierile şamanice).

Mai apare o dilemă pentru erou: dacă spune cine este riscă să nu fie crezut şi luat drept impostor. De aceea, de cele mai multe ori alege să-şi reveleze treptat identitatea, cu ajutorul virtuţilor dobîndite. De cele mai multe ori, el aduce dovada ultimă prin prezentarea chiar a obiectului călătoriei (în povestea noastră, a unui măr de aur).

În urma călătoriei, Prîslea dobîndeşte o relaţie echilibrată cu arhetipul Central (Sinele), pe care îl şi invocă în momentul în care trebuie stabilită dreptatea. Semnificativ este aici faptul că el nu mai judecă lumea după standardele exclusive ale Eului, ci apelează la dinamica întregului: în virtutea întregii experienţe pe care o are acumulată, el ştie că judecata lui nu contează prea mult, că echilibrul dintre lumi a fost restabilit şi că, în virtutea acestuia se va îndeplini orice gest care este încredinţat sorţii; în povestea noastră – tragerea cu săgeata în sus.

Posted in Analiza de basm | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Acasă – Călătorie, arhetip dual.

În modelul său arhetipal, Strephon Kaplan Williams propunea Călătoria ca arhetip distinct alături de alte şapte. În experienţa de viaţă şi în terapie am observat că, totuşi, acest arhetip are în sine doi poli, adică este împărţit fix la jumătate şi cele două jumătăţi nu pot exista una fără cealaltă.

În mituri, eroul pleacă întotdeauna în Călătorie de undeva, de la locul său de baştină; adică el porneşte de Acasă. Acasă este locul unde se pregăteşte de marea aventură, acasă îşi primeşte resursele de bază. Acasă este familia cu părinţii, fraţii şi surorile. De Acasă are el reprezentările de căldură şi iubire. De acasă îşi ia avertismentul “Să nu uiţi de unde ai plecat”.

Acasă este locul de unde începe Călătoria şi locul în care se termină, deşi Acasă iniţial poate să nu coincidă cu cel final. Călătoria eroului este întotdeauna ciclică. Chiar şi cînd eroul este al nimănui şi de nicăieri, el ajunge într-un final la un Acasă. Călătoria lui are o finalitate într-un loc în care se simte Acasă.

Ce se întîmplă atunci cînd arhetipul se sparge?

Eroul care nu pleacă de Acasă, va descoperi curînd cît de frustrant este acest lucru. În zilele noastre aflăm despre mulţi oameni tineri care nu pleacă de acasă, nu pornesc în viaţă, nu vor să o facă, sînt mulţumiţi (nu fericiţi) cu confortul de acasă, de la mama (deloc întîmplător, cele două noţiuni, acasă şi mama, sînt puternic conectate). Aceşti tineri vor simţi gustul amar şi furia ne-pornirii în călătorie. În scurt timp (cel mai adesea cam pe la vîrsta de mijloc), Acasă îşi pierde din strălucire pentru ei şi capătă zăbrele la uşi şi ferestre; ajunge o închisoare.

Ca un caz particular, uneori Acasă, prin figura Mamei este de la început o închisoare; am văzut cum arată o mamă care nu va vrea în ruptul capului vreodată să-şi lase puiul să zboare; nici nu-şi poate imagina cum este să fie departe de ea. Acel copil va creşte în închisoare; în închisoarea psihică a mamei sale. Două lucruri îl pot salva: intervenţia unui tată energic, iar dacă acesta a fugit de mult, ultimul resort îl reprezintă propriul instinct. Desigur, mă refer la un băiat (fetele sînt într-o situaţie ceva mai uşoară). Ieşirea din “pîntecele mamei” pentru a porni în Călătorie este sîngeroasă. Nu de puţine ori băiatul, pentru propria supravieţuire şi integritate psihică, este nevoit să comită un act de crimă simbolică, adică să-şi “ucidă” mama pentru a se elibera de ea, pentru că în nici un alt fel Mama nu va fi de acord să-l lase să plece. Libertatea eroului depinde adesea de acest act de agresiune faţă de iubirea sufocantă şi agresoare a Mamei şi numai acest act simbolic îi poate (re)da încrederea în forţele proprii. Numai după acest moment călătoria devine Călătorie.

Simetric, întîlnim oameni care se mîndresc cu “autonomia” lor, cu independenţa sau, cum accentuează ei, cu non-dependenţa lor: nu se ataşează, nu formează relaţii de lungă durată, nu se stabilesc într-un loc, sînt într-o schimbare continuă; o schimbare aproape totală, vecină cu migraţia. Nu trebuie să căutăm mult pentru a descoperi că non-dependenţa lor are o tristeţe pe fundal sau o lipsă bazală de investire emoţională. Iar ei bravează cu raţiunea rece, fără sensibilităţile şi vulnerabilităţile sentimentului. În cazul lor, Călătoria este de fapt fără reper.

Atunci cînd arhetipul se sparge, cînd Acasă nu este preambulul nici unei Călătorii, sau cînd Călatoria nu are nici o finalitate, viaţa nu mai este ghidată de energia arhetipală completă şi iese de sub împlinirea Arhetipului Central (Sinele), apare moartea.

Atunci cînd Acasă se împlineşte natural, se formează o copie a lui, în miniatură, în sufletul Eroului. El va lua acest Acasă cu el oriunde în Călătorie. Indiferent cît de departe va merge, acolo unde va găsi loc prielnic îl va scoate şi îl va “desfăşura”, adică va construi acele obiecte şi relaţii, va face acele gesturi care sînt de Acasă. Cînd condiţiile vor fi vitrege, va “înfăşura” Acasă înapoi în sufletul lui şi îl va păstra la loc sigur pînă data viitoare.

Acasă are nevoie de Călătoria Eroului, deşi de multe ori nu-şi dă seama de asta. Adesea Eroul este chiar împiedicat să plece în Călătorie deşi tocmai de aceasta depinde integritatea lui Acasă. Iar acest lucru se întîmplă deoarece Acasă are nevoie de înnoire, de spirit nou, de viaţă nouă.

Acasă fără Călătorie înseamnă închisoare; Călătoria fără Acasă înseamnă rătăcire. Ambele situaţii duc la moartea sufletului.

Aplicaţie.

Plecarea de acasă. Întoarcerea acasă.

Tensiuni din inconştientul colectiv.

În prezent, în ciuda modernităţii şi a facilităţilor de dezvoltare, tinerii de azi stau mai mult pe acasă şi depind o perioadă mai îndelungată de resursele părinţilor. Acest fenomen este deja documentat prin studii şi statistici şi a ridicat multe sprîncene, a mirare. Pare o combinaţie paradoxală, dar are de-a face masiv cu evoluţia civilizaţiei actuale, în special a capitalismului şi a impactului acestuia asupra cîtorva generaţii succesive. După al Doilea Război Mondial modelul capitalist liberalist, dezvoltat în special în Europa-America a putut reconstrui lumea şi şi-a pus în valoare “puterea eliberatoare” a invizilor. Astfel, modelele de tipul “Vrei să reuşeşti de unul singur?” / “E suficient să ai un vis şi lumea va fi la picioarele tale” au putut fi aplicate la scară largă.

Deşi modelul exista incipient încă din secolul XIX, în Europa, lumea trăia încă după canoane puternice derivate din tradiţii. Acestea alcătuiau bruma de civilizaţie (în sensul propriu) pe care se baza lumea, cel puţin în Occident.

O dată cu războiul cu cele două episoade ale lui, leagănul civilizaţiei (Europa) a cunoscut perspectiva care a scos totul din scară: atîta distrugere şi moarte nu mai văzuse nimeni, iar în istorie era fără precedent. Şi nici o normă, nici o tradiţie, nici un fundament al civilizaţiei nu i-a putut sta împotrivă.

Asta a lăsat sentimentul că aceste fundamente nu mai pot fi folosite nici în viaţa zilnică; Războaiele Mondiale au spulberat pentru generaţiile noi matca veche a bunului simţ. Reconstrucţia de după s-a putut face fără restricţiile acesteia. În acest context s-a dezvoltat capitalismul sălbatic. Acesta a “ajutat” la desprinderea majorităţii oamenilor de matca familiei, care, în ultimul ei nucleu de stabilitate, fusese guvernată de tradiţie şi religie. Capitalismul nou a prins generaţia de după război fără acest reper. Capitalismul a fost cel care a pus la îndemîna acestei generaţii instrumentele de emancipare; oamenii au putut pleca de acasă, la oraş. Urbanizarea s-a dezvoltat galopant. A apărut instituţia creditării pentru oameni simpli, au apărut creditele pentru casă. Generaţiile noi au avut ocazia unui zbor mai departe de cuib decît oricare din înaintaşi; ce-i drept, un zbor pe datorie. Omul tînăr a putut să evite legarea de glie prin moştenirea strămoşească; a putut să nu se mai lase constrîns de acest model.

La bază, modelul (medieval în esenţă) include o casă pe pămînt, la ţară, cu o familie numeroasă. Fiecare copil, în funcţie de tradiţie, primea o moştenire din puţinul pe care îl avea familia, apoi construia cît putea. O dată apărut modelul finanţării de către bancă pentru o viaţă nouă, pe datorie, mulţi oameni au schimbat paradigma. În plus, modelul tradiţional presupunea tensiunile specifice, mai ales în Europa creştină. O familie tînără care mergea la oraş şi nu mai depindea material de familia de bază îşi putea asuma o altfel de libertate, alte drepturi. Modelul democratic liberal cîştigă mult teren în special în urma / în virtutea urbanizării şi dezvoltării capitaliste. În acest model, oamenii experimentează eliberarea de modelul tradiţional al relaţiilor. Copilul experimentează senzaţia de a fi autonom.

Cu trei generaţii în urmă, pe timpul reconstrucţiei de după Război, cînd oraşele (ce mai rămăsese din ele) nu cuprindeau majoritatea populaţiei, lumea încă pleca “de la ţară” ca să reuşească “la oraş”. Exista acea distanţă a cărei parcurgere era sinonimă cu saltul în dezvoltare. În plus, oraşul încă nu era intruziv, mai lăsa loc de respirat. În schimb azi, în ţările dezvoltate, urbanizarea conţine majoritatea populaţiei, iar oamenii nu mai au unde să plece; pentru a parcurge o distanţă semnificativă în dezvoltare, saltul ar fi prea mare. Oraşul este aici, cu toate posibilităţile lui de dezvoltare. Dar şi cu agresiunea lui, iar eliberarea din modelul tradiţional nu s-a făcut numai cu bucurie. După cîteva generaţii de “autonomie” prin capitalism sălbatic, oamenii resimt ruptura cu rădăcinile, resimt agresivitatea modelului, care i-a agresat într-un fond pe care nu l-au resimţit imediat.

Înainte, relaţiile cu baza (familia) erau tensionate, dar chiar şi aşa asigurau un contact cu rădăcinile. O dată cu contestarea modelului tradiţional al relaţiilor de familie, o dată cu emanciparea copiilor “pe credit”, relaţiile cu rădăcinile au fost rupte, nu şi rezolvate. Cîteva generaţii mai tîrziu, oamenii simt nevoia de rezolvare. A apărut un gol în identitate pe care oamenii tind să-l pună pe seama agresiunii modelului de dezvoltare.

Acum, chiar din miezul modelului urbanistic-capitalist de emancipare se naşte un reflux al relaţiilor; a apărut un reflex de strîngere a rîndurilor în familie, în ciuda creditării disponibile, pentru a păstra contactul cu rădăcinile şi pentru a reface golul de identitate.

 

Posted in Chestii grele, Gogu psihologu' la taifas | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Putere şi loc personal. Uzurpatorii nu trăiesc fericiţi.

Uzurpatorii – îi recunoaştem după pretenţii; întotdeauna mai mult, întotdeauna îşi doresc ceva de peste gardul lor, întotdeauna narcisici. Iar pretenţiile perpetue le dau nota generală de personalitate: “misecuvinismul”.

Cei care îşi recunosc locul lor şi şi-l asumă, se pot bucura de drepturi.  Un uzurpator nu se poate bucura de aşa ceva. Pentru el, drepturile sînt ceva prea banal, sînt pentru oamenii de rînd. El este cel care dă voie altora să aibă drepturi, are mereu tendinţa de a se ridica deasupra regulilor comune.

Dar uzurpatorul nu se află în locul lui personal. Iar aici vorbim de locul interior, acela din zicerea populară “un om la locul lui”. Un om la locul lui se poate conecta spontan la tot ceea ce are firesc în viaţă, nici mai mult, nici mai puţin. Astfel, el găseşte puterea firească.

Uzurpatorul nu este la locul lui, ci este pe locul altuia, pe care l-a detronat, l-a înlăturat cîndva. Iar o dată făcut gestul, începe să trăiască o identitate falsă. Trăieşte mereu pe locul altuia. Consecinţa imediată este că va privi întotdeauna peste umăr, în ciuda satisfacţiei “puterii” imediate.

Adevărata putere vine din asumarea locului personal. Pentru unii oameni, toată călătoria în viaţă este despre găsirea şi păstrarea acestui loc.

Posted in Gogu psihologu' la taifas | Tagged , , , , , | Leave a comment